[rvn]

subiectul filmului promite mult. din pacate, nu a fost exploatat suficient pe latura realismului, a derapat destul de mult, prea mult, pe partea romantata, asa incat, finalul, pur si simplu, dezamageste. nu am observat acel contrast dintre "fericirea pe burta goala" si saracia lucie din jur, probabil, am trecut cu vederea, datorita contrastului si mai mare intre viata "indiana" si cea "australiana", a lui Saroo. pe mine, m-a scos din pepeni. in loc sa ma bucur ca saracutul copilas scapase din infern, eram mihnita ca, dintr-o data, vraja emotiei, a empatiei, a fost intrerupta de aparitia madamei Kidman si a sotului ei. nu mi-au placut personajele australiene. deloc! nici macar prietena lui Saroo, tanarul. liniari, insipizi, nedecorativi, fara expresivitate.doamna Kidman, obosita, fara stralucirea de odinioara si cu riduri, a incercat sa fie interesanta, interpretand un personaj destul de ambiguu si fara esenta, aidoma cu cel masculin, interpretat de David Wenham. singurul care merita apreciat este Sunny Pawar, cel care i-a dat viata micului Saroo, pana la adoptie. practic, filmul devine interesant din momentul ramanerii lui in captivitate, in acel tren dezafectat, iar din clipa sosirii lui In Calcutta, chiar merita urmarit cu sufletul si inima, fiindca peripetiile unui copil de 4-5 ani, care a ajuns in acel loc din intamplare, ratacindu-se, pot cu siguranta sa impresioneze. desigur, una este imaginea Indiei din filme artistice, alta din documentare si alta ca vizitator sau locuitor al ei, dar cred ca, in toate ipostazele prin care India incearca sa se dezvaluie, sau indiferent de modalitatile prin care occidentalii incearca s-o descopere, ea nu poate ascunde saracia extrema in care traiesc zeci de milioane de indieni. asadar, era de asteptat ca Saroo sa nu aiba nici o sansa ca sa se intoarca acasa. mizeria urbana, dezolarea, miile de oameni care traiesc si dorm pe strazi, printre mormane de gunoaie, sunt greu de imaginat. punctul culminant a fost cand Saroo, s-a reintors in gura de metrou, pentru a-si recupera cartonul pe care il primise de la acel copil al strazii. acela era patul lui, momentan, singurul lui avut, iar lucrul acesta, chiar m-a atins....
mi-ar fi placut sa se pastreze linia aceasta. cum spuneam, filmul promitea din perspectiva asta. din pacate, alunecarea in partea a doua, a rupt vraja. temporal, a insemnat destul de mult. si numai asta a contat. aici mi s-a parut mie a fi un contrast, intre viata prea grea a lui Saroo din prima parte si viata lui lipsita de griji din a doua parte, ca o renastere, in sanul familiei australiene. poate ar fi trebuit sa ma bucure ca Saroo a fost atat de norocos, practic a fost salvat prin nu stiu ce minune, dar acest noroc chior al lui Saroo, a insemnat,efectiv, "sfarsitul" filmului, pierzandu-si directia. pacat, mare pacat!
Saroo cel tanar a fost "umbra" copilului. un personaj construit dupa vesnicul cliseu al copilului din lumea a treia, salvat de o familie bogata dintr-o tara din lumea a intaia. parca spune povestea copiilor infiati de Angelina Jolie si Brad Pitt, mai ales ca, la un moment dat, doamna Kidman a fost aproape ridicola cand a incercat sa explice fiului ei adoptat, ca putea avea proprii copii, dar si-a facut un scop in viata, din a salva copii ca Saroo, care, culmea, avea o mama, undeva....in marea India! una peste alta, trebuie sa-i multumim lui Google Earth. ne-a salvat personajul de la zbucium, fiindca altfel, filmul risca sa se termine fara ca bietul Saroo sa-si implineasca visul dezgropat din amintiri. si poate ar fi fost mult mai real asa, fiindca, sincer, intr-o tara unde viata a milioane de oameni si copii, se petrece numai pe strazi, ce sanse ar fi avut un copilas ca el,sa se reintoarca vreodata la familia lui?