Lion (2016)
Lion este filmul care ar face orice pentru a amplifica suferinta protagonistului, suferinta care in a doua sa parte, practic n-ar trebui sa existe. Pelicula este literalmente sfasiata in doua. Prima parte, cea a micutului Saroo, corespunde asteptarilor pe care ti le faci atunci cand te duci sa vezi o drama indiana. Sau macar petrecuta in India si care trateaza probleme izvorate din aceasta enigmatica si inaccesibila societate.
Este jumatatea de film buna, antrenanta si emotionanta. Realizata aproape pe muteste intrucat Saroo copilul, (Sunny Pawar), nu vorbea la acea vreme engleza, toata atentia se concentreaza asupra actiunii si a modului cum evolueaza ea. Viata grea, plina de primejdii si de lipsuri, are o prezentare usor idilica, iar acea fericire pe burta goala din sanul bordeiului, contrasteaza cu imaginea mizeriei si a saraciei. As fi preferat realitatea dura si bruta a unei Fefeleaga (analogie provenita din "meseria" practicata de cele doua femei care cara pietre), in detrimentul acestui tip de abordare. Intr-o lume in care rata mortalitatii copiilor minori de pana in 5 ani era de 1,5 % la vremea la care se intampla actiunea filmului, iar probabilitatea de mortalitate in randul tinerilor depasea 20% sau in care 11 milioane de copii traiesc pe stazi la ora actuala, tratarea subiectului pentru a face din el unul simptomatic pentru societatea indiana, consider ca trebuia sa fie mai temperata si mai realista. Dar fie si acest caz particular, de calm si pace in umilul sălaș, destul de atipic totusi, unicat in orizontul dezolant as indrazni eu sa spun. (o prima bila alba i-o acord filmului pentru ca nu ne permite sa folosim plictisitorul si enervantul deja stereotip "peisaje superbe", nimic nefiind incantator in acea groapa de gunoi)
Din pacate aceasta parte ce ne-a introdus in strania lume a saraciei lucii ce tine ostateca peste 30% din populatia acestei tari, se sfarseste si lasa loc partii australiene a filmului. E momentul in care melodrama pune stapanire pe ritm si orice detaliu, orice artificiu folosit in procesul de filmare incearca sa atinga coarda noastra sensibila si/sau lacrimogena.
Saroo, (Dev Patel) acum barbat in toata firea, indian doar dupa bunici, - ca doar nu ne-am fi asteptat ca intr-un film occidental, actorul principal sa nu fie un reprezentat neaos al rasei sale si nu un sex-simbol, nu?, - interpreteaza un personaj care nu isi gaseste linistea. Desi are putin mai mult decat avea in copilarie cand fura de foame din trenuri aflate in miscare, el este irascibil, nemultumit si capricios.
Toata harababura este declansata de un desert specific partii de lume din care provine , jalebi dupa denumire. Pana aici nimic fortat. E normal ca o astfe de amintire sa declanseze imagini si stari demult uitate. Insa tanarul incepe sa se revolte inexplicabil impotriva tuturor. Nimic nu il mai multumeste si desi lasa aparenta ca nu vrea sa cerceteze pentru a afla de unde vine si cine ii este familia biologica, Saroo devine o ruina fata de ce a fost, ce ii dispretuieste pe toti cei ce il inconjoara cu dragoste.
Parintii adoptivi au si ei un comportament straniu, "duplicitar" daca e sa analizam modul in care discern diferitele situatii. Se autoflageleaza atunci cand e vorba de celalalt copil adoptat, pierzand orice urma de ratiune si echilibru, insa atunci cand discuta alte probleme la fe de sensibile cum e si cazul cautarii familiei adevarate a lui Saroo, sunt extrem de cerebrali, analizand, ba chiar sustinandu-si copilul de o maniera uimitor de clara si corecta. O dualitate greu de disecat si de inteles, nenaturala mai exact, atat din partea cuplului de parinti cat si din partea copilului adoptat. Impresia e ca nimeni nu stie ce anume vrea cu exactitate.
Momentul cautarii pe Google Earth e banal si atat. S-au spus atatea despre el incat pentru un zoom acompaniat de putina muzica alerta nu se merita mai mult. Tot la fel e si regasirea. Fara prea mari emotii si intrerupta de flashuri cu momente de singuratate in fata unei ferestre de hotel. Adica na, daca iti revezi familia dupa 25 de ani, parca vrei putin timp si pentru tine, ca sa nu obosesti sau si mai grav, sa te plictisesti.
Tot in acest al doilea mitan, putem spune asa ca doar s-a schimbat terenul si s-a efectuat si o schimbare a jucatorului capitan, apare si obositorul efect numit "fata morgana", tehnica prin care i se permite adultului Saroo sa mearga alaturi de el insusi cand inca era un pusti. Si daca s-ar fi utilizat aceasta tehnica doar la sfarsit, probabil ca as fi aplaudat ideea. Problema e ca visarea asta cu ochii deschisi si intalnirile cu sine se intampla de mult prea multe ori. Iar in dezorientarea din capul personajelor, impresia creata e ca halucinezi si tu alaturi de ei. O stare tulbure, deloc placuta si care nu foloseste la nimic; asta daca nu te enerveaza asa cum a facut-o in cazul meu.
Cea mai emotionanta parte a filmului a venit dupa incheiere. Acele imagini incluse in genericul final cu cele doua mame intalnindu-se, ... asta da emotie autentica.
Concluzie: Un film sentimental, intentionat creat si structurat astfel si care nu are un apogeu al tensiunii si emotiei. Realizat in doua parti ce par regizate de diferiti directori, per total, filmul e acceptabil ca poveste, tinand cont ca trateaza un fenomen ingrijorator, cel al disparitiei, pierderii sau cum doriti sa-l mai numiti, a peste 80.000 de copii in fiecare an in aceasta tara.
Nota 7,07!