150. Vinovăție
Oricât aș fi fost de nevinovată,
Nu mai pot îndrepta nimic
Din ceea ce a fost spart,
Rămâne-n mine consecința faptei lor,
Nu mai am decât coloana mea vertebrală rămasă-n mine,
Și ea stinsă-n cele din urmă,
Precum o lumânare cu lumină fragilă,
Ce nu a făcut nimic altceva decât să existe,
Arzând,
Nevinovate amândouă,
Privesc în jurul meu,
În jurul oamenilor ce șoptesc-ntre ei,
Ochii mei îi urmăresc și mă-ntreb despre câte o siluetă necunoscută,
De ar fi fost-n mine acea persoană,
Ar cunoaște și recunoaște
Că a greși e-n natura umană?
Inconștiența faptei, inconștiența sumei de acțiuni se plătește orice ai face,
Indiferent de aș fi eu sau altcineva,
Și de știu că sunt vinovată și nu recunosc,
Sunt răspunzătoare,
Deși m-am săturat a-i mulțumi mereu pe ceilalți.
O greșeală-n plusul restului din bagajul de greșeli,
Te poate costa scump,
Ca și suferința celui ce i-ai greșit,
Poți plânge, poți dori a face bine, astea-s păreri de rău și regrete,
Care nu-s mai de folos pereților ce nu simt,
Ci, bunătatea și iertarea pot aduce împăcarea pe lume,
Când dorești a face diferența între ei și noi,
Nu-i niciun mister,
A ști ce este corect cu o siguranță mai tare ca pietrele spălate de ploaie,
A fi apt de însușirea unei calități cu mod, sens, separare,
A avea voința de a gândi oricât, oricând și oriunde...
Niciuna nu-și face prezența la judecata ad-hoc colectivă,
Legi, norme de siguranță pentru conducerea unei vieți și a sumelor de vieți,
Acumulate într-o conștiință colectivă,
Poate avea uneori rezultate dezastruoase,
O experiență-n plus, o amintire-n plus de stocat-n creierul omenirii,
Păstrată sub cheie pentru a nu ne corupe sufletul-n mod negativ,
Și a ne păstra ființele intacte.
2009