69 de ani împliniți astăzi 2021 iunie 7 = Ohmar Pamuk (Premiul Nobel pentru literatură, 2006) : "Şovăielnica mea inimă zice că vreau să mă aflu la Asfinţit când mă aflu la Răsărit, şi la Răsărit când mă aflu la Asfinţit;
Când sunt bărbat, vreau să fiu femeie,
când sunt femeie, vreau să fiu bărbat,
zic celelalte părţi ale trupului meu;
Ce greu este să fii om şi, chiar mai mult,
să vieţuieşti ca om!
Eu vreau să mă distrez şi cu cele dinainte,
şi cu cele dinapoi,
şi cu Răsăritul, şi cu Asfinţitul." = "Mă numesc roșu":**Aud ce anume întrebaţi: ce înseamnă să fii această culoare? Culoarea este mângâierea ochiului, muzica surzilor - un cuvânt în întuneric. Deoarece am ascultat, vreme de zeci de mii de ani, spusele sufletelor ca pe un vuiet de vânt trecând din carte în carte şi din lucru în lucru, am să vă spun că atingerea mea seamănă cu atingerea îngerilor. O parte din mine grăieşte aici ochilor dumneavoastră; aceasta este partea mea împovărătoare. O altă parte prinde însă aripi şi se înalţă la cer, odată cu privirile dumneavoastră; aceasta este partea mea sprinţară. Cât sunt de fericit să fiu Roşu! Sunt plin de patimă; sunt puternic; ştiu că am fost observat; după cum ştiu şi că nu vă puteţi împotrivi mie. Nu ascund: pentru mine, fineţea nu se dobândeşte prin slăbiciune ori forţă, ci prin hotărâre şi voinţă. Mă las în voia privirilor. Nu mă sperie alte culori, umbrele, înghesuiala ori chiar singurătatea. Cât de plăcut îmi este să acopăr cu vioiciunea mea biruitoare, o suprafaţă care mă aşteaptă! Unde mă lăfăi eu, ochii strălucesc, se aprind pasiunile, se ridică sprâncenele, iar inimile bat mai repede. Priviţi - mă: ce încântător este să trăieşti! Urmăriţi-mă: ce plăcut este să vezi! A trăi înseamnă a vedea. Mă arăt pretutindeni. Viaţa începe cu mine şi totul se întoarce la mine, credeţi-mă! Acum tăceţi, ca să aflaţi cum de am ajuns să fiu eu un Roşu atât de miraculos. Maestrul miniaturist care se pricepea la vopsele a măcinat stăruitor, în piuliţă, cu propriai mână, cârmâz uscat, care venea din cel mai călduros ţinut al Indiei, ca să-l preschimbe în pulbere; a pregătit cinci drahme din această pulbere, o drahmă de săpunariţa şi o jumătate de drahmă de lotrit. A pus în cratiţă trei ocale de apă, a aruncat în ea săpunariţa şi a fiert totul. A pus apoi în apă lotritul şi a amestecat bine. Le-a fiert atât cât îi trebuia ca să bea o cafea bună. În vreme ce el îşi bea cafeaua, eu ardeam de nerăbdare, asemenea unui copil pe cale să se nască. Când cafeaua i-a destupat mintea şi i-a ascuţit privirea, a zvârlit în cratiţă praful roşu şi l-a amestecat bine, cu unul din beţele acelea subţiri şi curate de care se folosea pentru această îndeletnicire. Acum eram pe cale să devin un roşu adevărat, dar tăria mea este întotdeauna peste măsură de însemnată; trebuie ca apa să nu fiarbă zadarnic, dar, totodată, să şi fiarbă puţin. A luat un pic de apă cu vârful băţului şi şi-a întins-o pe unghia degetului mare (n-o întindea niciodată pe unghiile celorlalte degete!). O, ce minunat este să fii Roşu! I-am colorat unghia în roşu, dar nu
m=am prelins către marginea ei, aşa cum se petrece cu apa; tăria mea era cea potrivită, dar aveam oarece grunzi. A dat jos cratiţa de pe sobă şi m-a strecurat, trecându-mă printr-o
pânză foarte curată, aşa că am devenit şi mai pur. Apoi m-a pus iar pe foc, m-a mai dat de două ori în clocot, ca să fac spumă, mi-a pus puţin alaun măcinat şi m-a lăsat la răcit.**
***
**Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a
umplut de sânge. De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă. Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simţământul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte. Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate. Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în măiestrie.**
***
** Cine este ucigaşul meu cel faţă de care mă încearcă atâta mânie - şi de ce m-a ucis în felul acesta neaşteptat? Puneţi-vă toate aceste întrebări. Spuneţi că lumea e plină de ucigaşi nelegiuiţi, de două parale, că ce mi-e unul, ce mi-e altul? În cazul acesta, vă înştiinţez de pe-acum: în spatele morţii mele se ascunde o dezgustătoare uneltire împotriva credinţei noastre, a datinilor noastre, a modului nostru de a privi lumea. Deschideţi ochii, aflaţi de ce m-au ucis duşmanii vieţii în care credeţi şi pe care o trăiţi, duşmanii islamului, de ce vă pot ucide şi pe voi într-o bună zi. Spusele marelui predicator Husret Hogea din Erzurum, căruia îi sorbeam cuvintele cu lacrimi în ochi, se împlinesc, una câte una. Să vă mai spun şi că toate cele câte ni se întâmplă, chiar de-ar fi să fie povestite şi scrise într-o carte, nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti. Aşa cum se întâmplă şi cu Preasfântul Coran să nu se înţeleagă greşit, Doamne fereşte! - puterea cutremurătoare a acestei cărţi vine şi din faptul că ea este cu neputinţă de ilustrat vreodată. Mă îndoiesc că aţi izbutit să pricepeţi acest lucru. Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra adevărului din adâncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo; făceam haz de asemenea lucruri, chiar dacă mă temeam de ele. Şi mi-am aflat sfârşitul pe fundul acestui puţ înfricoşător! Asta vi se poate întâmpla şi vouă; fiţi cu ochii în patru! Acum nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să nădăjduiesc că, poate, dacă putrezesc zdravăn, mă vor găsi din pricina mirosului meu
dezgustător.** (Ed. Curtea Veche, 2006, traducere Luminița Munteanu)
***
"M-am născut la Istanbul în 1952. Bunicul meu a fost un inginer civil și om de afaceri de succes care și-a făcut avere construind căi ferate și fabrici. Tatăl meu a mers pe urmele lui, dar în loc să câștige bani, a continuat să-i piardă. Am fost educat în școli private din Istanbul și, după ce am studiat arhitectura timp de trei ani, am renunțat, m-am înscris la un curs de jurnalism și mi-am propus să devin scriitor. Între 7 și 22 de ani, am visat să fiu pictor. În copilărie și în tinerețea mea, am pictat cu un sentiment fericit și pasional al scopului. Dar, când am încetat să pictez la vârsta de 22 de ani, știam că nu am de ales decât să-mi dedic viața artei. În același timp, habar nu aveam de ce am renunțat la pictură la 22 de ani și am început să scriu primul meu roman, Cevdet Bey and Sons. Pentru a explora acel mister, ani mai târziu, am scris Istanbul .Când mă uit înapoi la viața mea până la vârsta de 54 de ani, văd o persoană care a lucrat multe ore la birou, atât în fericire, cât și în mizerie. Mi-am scris cărțile cu grijă, răbdare și bune intenții, crezând în fiecare. Succes, faimă, fericire profesională, acestea nu mi-au venit cu ușurință. Astăzi, romanele mele au fost traduse în 55 de limbi, dar cel mai greu a fost să găsesc un editor turc pentru primul meu roman. Mi-au trebuit patru ani să găsesc un editor care să-l ia pe Cevdet Bey și Sons. Asta în ciuda faptului că a câștigat un premiu național pentru romanele inedite. În 1982, cam în același timp în care am publicat primul meu roman, m-am căsătorit cu Aylin Türegün și pentru că am crescut amândoi în același cartier bogat, occidentalizat din Istanbul, mergând pe aceleași străzi și înainte să ne cunoaștem vreodată frecventând aceleași școli. Obișnuiam să o tachinez spunând că „m-am căsătorit cu o fată din satul meu”. Fiica noastră s-a născut în 1991 și am numit-o după Rüya, eroina din Cartea Neagră ."
***
**Mi-am câștigat existența exclusiv din scris. Între 1985 și 1988, am fost cercetător la Universitatea Columbia din New York,. Pentru mine, o zi bună este o zi ca oricare alta, când am scris bine o pagină. Cu excepția orelor pe care le scriu, viața mi se pare defectă, deficitară și lipsită de sens. Cei care mă cunosc bine înțeleg cât de dependent sunt de scris, mese, pixuri și hârtie albă, dar totuși mă îndeamnă să „iau puțin timp liber, călătoresc, bucurați-vă de viață!”. Cei care mă cunosc chiar înțeleg mai bine că cea mai mare fericire a mea este scrisul, așa că îmi spun că nimic din ceea ce mă ține departe de scris, hârtie și cerneală nu-mi va face niciodată un bine. Sunt una dintre acele rare creaturi fericite care au reușit să facă ceea ce doreau cel mai mult și care s-au putut dedica acestei sarcini, excluzând toate celelalte. Mi-am petrecut copilăria într-o familie numeroasă înconjurată de unchi și mătuși. Primele două romane ale mele, Cevdet Bey și Sons și Silent House, sunt saga de familie. Îmi place să descriu adunările de familie aglomerate, mesele pe care le mănâncă împreună, și certurile și din nou certurile. Dar odată cu trecerea timpului, pe măsură ce averile noastre s-au micșorat și familia noastră s-a dispersat, a încetat treptat să fie o sursă de protecție sau un centru în care mă simțeam obligat să mă întorc. În fiecare seară, când mă culc în pat și îmi trag cuvertura peste mine, sunt lăsat măturat de o frică dulce care umblă între singurătate și vis, frumusețile vieții și cruzimile ei, și tremur, așa cum făceam când ascultam povești înfricoșătoare sau citeam basme, în copilărie.**
***
"Scriu cărțile pe care eu însumi aș vrea să le citesc. Și uneori consider că asta înseamnă că toată lumea din lume împărtășește sentimentele mele. Această încercare de a explica popularitatea cărților mele este probabil la fel de greșită ca toate celelalte. Chiar și așa, a vorbi despre cărțile cuiva este la fel de inutil ca a vorbi despre viața cuiva. În cele din urmă, un scriitor își va vedea viața ca fiind mai importantă decât cărțile sale. Dar acele cărți dau vieții sensul și valoarea ei. De la vârsta de 22 de ani, când am început să scriu romane, nu am reușit niciodată să-mi separ viața de romanele mele. Cărțile pe care le voi scrie în viitor, sper că vor fi considerate mai distractive și mai importante decât viața mea."
***
= Un interviu cu scriitorul turc Ohmar Pamuk, mai jos, sub semnătura lui Marius Chivu, în "Dilema Veche", 31 ianuarie 2011 =:
https://dilemaveche.ro/sectiune/dile...-fata-oglinzii