[E.Floares]

Atentie! Articolul NU contine spoilere!
Cu toata stima pentru Scorsese, va spun ca maestrul si-a cam pierdut din talentul sau de a ne surprinde.
Nu am sa discut despre imagine, sunet, montaj, pentru ca toate acestea sunt elemente tehnice, pe care Scorsese le conduce foarte bine in fiecare film al sau din 1973 incoace. Am sa discut despre modalitatea sa de a spune o poveste in anul 2010.
Actiunea filmului se petrece in anul 1954, unde U.S. Marshal Teddy Daniels investigheaza disparitia unei femei care a fugit dintr-un spital de criminali nebuni si care se presupune ca s-ar ascunde undeva pe Shutter Island.
Martin Scorsese incepe un joc al manipularii spectatorului inca de la primul cadru si continua sa faca acest lucru pana in momentul in care spectatorul simte finalul povestii, cam dupa 15 minute.
La scoala ni s-a spus ca un cadru ar trebui sa dureze doar atat cat informatia a fost transmisa catre spectator cu efectul maxim, acelasi lucru fiind valabil si pentru o secventa. Ne-au fost date exemple din marile filme ale lui Martin Scorsese precum "Taxi Driver" si "Raging Bull". Filme ale caror cadre par calculate riguros matematic, in care ai impresia ca si frame-urile au fost descompuse in alte frame-uri (lucru imposibil, evident). Lasand aceste doua capodopere la o parte, pentru ca in ele nu apare Leonardo Di Caprio, am sa dau exemple de alte doua filme, unde colaborarea lui Marty cu Leo a fost chiar benefica. In "The Departed" (150 minute) si-n "The Aviator" (170 minute), lungimea cadrelor, a secventelor si implicit a filmelor sunt justificabile prin complexitatea povestilor si numarul de rasturnari de situatie. Ambele filme au avut abilitatea de a ne tine in scaun ore intregi, fara sa ne uitam la ceasul mobilului si sa ne intrebam "de ce nu se termina odata?".
In ceea ce priveste insula Perdea, in afara faptului ca spectatorul incepe sa simta gustul ciresei de pe tort a lui Scorsese inca dupa primele minute, filmul, cu durata de 138 de minute, ar fi trebuit sa se termine dupa aproximativ 95, in momentul in care spectatorului i se serveste pe tava o cireasa ajunsa deja la putrefactie. Filmul este asemenea unui banc spus de tipul care citeste prezentarea dinaintea filmelor de la IMAX Cotroceni. Poanta filmului (pentru ca este una singura, poate si aia incompleta) este turuita in niste dialoguri (aproape monologuri) spuse la prim-plan de fiecare personaj de cate 10 ori in parte pana cand iti vine sa te ridici din scaun si sa spui in gura mare "I get it! I get it!".
Astfel, potentialul povestii filmului este risipit iar singura stare pe care reuseste sa mi-o transmita povestea lui Scorsese este aceea de dor fata de povestirile geniului H.P. Lovecraft.
Atentie! Filmul contine spoilere!