White Shadow, al doilea film al competitiei, a fost pentru mine highlight-ul editiei de anul asta, desi nu pare a fi o parere impartasita de cei cu care am discutat. E un film visceral si personal, inspirat de masacrul unor albinosi din Tanzania, pentru ca partile lor anatomice sa fie folosite de vraci in diverse vrajitorii. Atentie insa, nu e un film care sa trateze o "problema sociala", ci din punctul meu de vedere e un stream of consciousness prin care autorul, Noah Deshe isi da frau liber imaginatiei si se transpune in pielea unuia din acesti albinosi.

Pentru mine esentialul la un film e intentia autorului sau autorilor. Asta nu coincide neaparat cu mesajul explicit al filmului ci e ceva mai degraba inefabil si deseori greu de stabilit cu precizie. Dar e ceea ce face diferenta intre o scena pusa pentru ca autorul e posedat de ea si una pusa luand in considerare audienta sau criticii. Iar White Shadow e singurul film pe care l-am vazut la TIFF anul asta, in care am simtit acei fiori pe sira spinarii pe care mi-i da o imersiune totala a autorului in film, dincolo chiar de propriul sau control si ratiune.

Inceputul aduce mult cu o combinatie de gore/exploitation, in care un albinos e macelarit si sfartecat destul de explicit in jungla, in timp ce camera e extrem de alerta, se misca in toate directiile, cred ca exista si imagini inversate in care cerul e jos si jungla sus. Pentru a nu avea o soarta asemanantoare, Alias, fiul de vreo 15 ani a albinosului ucis si albinos la randul sau, e trimis de mama sa la oras, sa traiasca cu unchiul sau, Kosmos. Acolo, impotriva naturii sale de singuratic, Alias e fortat sa vanda maruntisuri in strada. Fiind istet se adapteaza, dar nu e multumit cu o astfel de viata. Se indragosteste de fiica unchiului, adica verisoara sa. Scenele sunt la fel de alerte si fluide ca si miscarea camerei, sar de la un subiect a la altul, sar in timp, intr-un stil care nu e foarte comod de urmarit, dar care are o putere uimitoare de imersiune in clipa. Filmul galgaie cu viata tanarului protagonist si arunca lumini in toate directiile reflectate din inteligenta lui neslefuita.

Spre final apar niste scene de razbunare si ce m-a frapat la ele e lipsa de satisfactie, absenta aproape a oricarui sentiment. Razbunarea e o tema draga asiaticilor si acolo avem de obicei o adevarata defulare, cu sange sarind extatic peste tot, suferinta extrema, dementa. Dar abordarea asta apatica e perfecta privind din perspectiva lui Alias, iar finalul o explica.

Nota: 8/10

P.S. M-a uns pe suflet si cand, la sesiunea de Q&A, una din intrebari a fost ceva de genul "care sunt modelele dumneavoastra in construirea sintaxei limbajului vizual pentru filmul acesta", iar raspunsul lui Deshe a fost ca pe primul loc se afla ideea, inspiratia si nu aderenta la vreun model. Important e ca stilul sa reflecte ideea si nu invers!