Viva la liberta 3/5
Toni Servillo, la oră de siestă de weekend, delectându-ne cu o partitură dintr-o piesă fără prea multe pretenții. Pentru el m-am dus la filmul ăsta care ar trebui bifat ca desert de toți fanii lui Sorrentino. Și știu că nu-s puțini! Într-un film mediocru, sclipirile vin din auto-parodiere. Am simțit prin mici străfulgerări că se ia singur peste picior cu un deliciu nedisimulat, cu sau fără voia regizorului, habar n-am cum fucționează referențialitatea într-un astfel de caz, punctând în cheie bășcălioasă cam tot ce a făcut memorabil.
Mersul de politician grav din
Il divo e transformat într-un gag prin maimuțăreală bruscă, scena de dans din
La grande bellezza e teleportată într-un spital de nebuni, helanca pe gât din
Le conseguenze dell amore e purtată tot de un fugar de propriul trecut, aici el - impecabilul șarmant din
La grande bellezza - e încasator de punch lines din partea unei copile („Tu şi sexul nu vă înțelegeți foarte bine”), există și o scenă cu nuditate feminină la piscină, cu sens deturnat însă. Motivul principal pentru a vedea
Viva la liberta îl constituie tocmai aceste mici
incostanti sprazzi di bellezza dintr-un film inegal, cu care un mare actor se joacă și își sumbinează delicat din interior câteva dintre creațiile anterioare. „Ne-am întâlnit la Cannes”, grăiește
maestro în franceză. Cam așa.
Struktura krysztalu/Structura Cristalului 4/5
Tudor Giugiu a urcat pe scena de la Cinema Florin Piersic ca să-l prezinte pe Krzysztof Zanussi, la câteva minute după ce Simona Halep egalase la seturi. „Vă mulțumesc pentru că ați venit într-un număr atât de mare la cinema când o țară întreagă e conectată la tenis”. Și pe bună dreptate, cei care au ales filmul în detrimentul tenisului au avut șansa întâlnirii cu o personalitate fermecătoare a cinema-ului. A urcat pe scenă un domn cu o engleză impecabilă, ce a folosit prezentarea filmului de debut ca leitmotiv pentru mici lecții/sfaturi amicale din bucătăria internă a creației.
Zanussi s-a apucat de film după ce a absolvit două facultăți (fizică și filozofie), semn că uneori e mai bine să înveți înainte de a te apuca de vorbit. Acest film de debut a avut în faza de producție toate premisele unui dezastru, deși azi e considerat unul dintre cele mai bune din cariera lui. Finanțat de studiorile de stat, proiectul era cât pe ce să fie abandonat după ce totul fusese filmat, atât de sumbră era atmosfera. Prima decizie luată a fost să-l scurteze pâna la limita posibil-acceptabilă pentru a fi considerat un film de lungmetraj: o oră și 14 minute. Și așa a venit și prima lecție de cinema: atunci când totul se scufundă, când te îndrepți spre prăpastie, taie tot!, lasă doar esențialul.
Structura Cristalului pune în dezbatere într-un mod subtil două idei, două moduri de a te raporta la lume, a căror sursă sunt și fizica, şi filozofia: antiteza între
a te lupta, a fi în mijlocul lumii, rezultat care implică întotdeauna și compromis, deci factorii externi îți scapă de sub control („Ce înseamnă a te lupta?” „A te lupta înseamnă a lua gâtul celuilalt. Corporațiile sunt foarte pricepute să te învețe treaba asta”) și
a te retrage, decizie care are o mare importanță doar pentru tine, dar a cărei rezultat va fi slab perceput la scară largă. Este exact condiția creatorului de film: fără factorii externi filmul nu există, iar retragerea (la conac) e o filozofie de viață, dar creația rămâne atunci în altă parte, se îndepărtează de tine. Acest discurs este fix filmul Structura Cristalului.
Al treilea lucru pe care ni l-a spus: a solicitat ca toată muzica filmului să fie compusă înainte de a trage prima dublă. Din nou era să iasă dezastru. Dar când ești tânăr e recomandabil să ai pusee din acestea rebele, să faci lucrurile pe dos, ceva bun o sa iasă de-aici, chiar dacă aparent lucrurile merg prost. Sfaturi de luat în seamă pentru cei la inceput de drum în cinema, discursul asumării rebeliunii juvenile rostit pe scenă de un aristocrat la senectute. Un domn de o eleganță desăvârșită.
Via Castellana Bandiera 3/5
Filmul ăsta mi-a administrat o ditamai doză de șoc și nu e prima dată când se întâmplă la TIFF-ul curent. A înnebunit lumea. Începe ca un film românesc: cameră bâțâită, filmat minute în șir ceafa celor din mașină, discuții nervoase ținute încă sub control. Până când două mașini se proptesc față în față pe o străduță îngustă din Palermo. Niciuna din cele două muieri la volan nu are de gând să facă pasul înapoi. Începe o luptă psihologică titanică, mută, între cele două, augmentată de isteria celor din jur. Iar tot amocul e filmat aproape exclusiv din close-up, aviz amatorilor de stilul din La vie d’Adele.
Tot ce înseamnă viața acestor nenorociți ai soartei, captivi ai mahalalei - cioburile în burtă din încăierările stradale, discuțiile la ciorbă despre tupeu și mândrie ca valori supreme de rezistență în viață, hrănitul câinilor și lătratul oamenilor, urina caldă șiroind în praf ca temă a conflictului lăsând la o parte orice metaforă
cine se pe cine - totul e filmat de la o distanță de cel mult un metru cu o viteză de schimbare bruscă a camerei ce-și propune parcă să depășească debitul verbal din istericale. Am ieșit cu vertijuri. Iar finalul, oh, finalul!, nu se poate povesti. E de cinci stele pentru un film de 3 stele.
Alba Rohrwacher, sora regizoarei Alicia Rohrwacher & co-scenaristă la
Le meraviglie, filmul premiat anul ăsta la Cannes, joacă aici un rol important: o artistă-
weirdo-lesbiană, *umpic* cam fragilă pentru lumea din jurul ei.
Black Coal, Thin Ice 3/5
Mediocru. Nu mi-a placut, nu m-a impresionat. Il consider mediocru chiar la categoria din care face parte: thriller asiatic cu psihopati, de data asta filmat in cheie realista, viata banala de oameni ai muncii din provincie, punctată la intrevale mari de timp de orori. Așa e povestea. Scenariul e bun, are indeajuns de multe intorsaturi sa-ti mentina treaz interesul, dar sud-coreeni au facut filme mult mai bune ca asta: Memories of a murder, I saw the devil etc. Final lasat in coada de peste, adica nu trebuie neaparat sa aiba semnificatie unica si logica.
Sunt inca in dubiu daca merita o revizionare prea curand.