[ilustra.films]

Parintilor mei le placea sa stea singuri si nu reuseam prea des sa stau langa ei, desi incercam mereu sa fiu acolo. Sa le atrag atentia. Chiar si prin simplul fapt ca respiram. O rasuflare mai puternica. Un sunet care sa semnene cu un cantec. O privire. Ma uitam la ei. Pur si simplu ma uitam si niciuna din toate aceste incercari ale mele nu ii facea sa isi intoarca privirea. Iar eu incercam neincetat. Aceste conversatii ale lor atat de semnificative atunci mi-au parut mai tarziu pur si simplu banale. La masa era mai simplu: nu voiam sa mananc sau deveneam mofturos.
Ce anume cerea din interiorul meu toata aceasta atentie? Ce anume cauta interioul meu sa obtina cu aceasta dorinta de atentie constata? Toate acele lacrimi pe care le-am varsat in singuratate. Alintul atat de trecator al mamei. Nepasarea tatei continue care (auzisem pe furis de la mama intr-o conversatie cu o prietena de-a ei) avea sa ma faca barbat. Barbat?! Dar nu vreau sa fiu barbat!
A fi barbat incepuse sa ma sperie la fel de tare precum ma speria idea de moarte. Nu imi dau seama cum de aflasem de acest concept insa ganul acesta aducea un fior instant pe sina spinarii si ma facea sa plang, de multe ori instant.
"Nu vreau sa mor" ii spuneam mamei.
Mama radea a prosteala din partea mea "Dar nu o sa mori mama! Cine ti-a zis ca o sa mori?"
Apoi imi puneam capul de pietul ei; "Nu vreau sa mor"
Viata se derula normal intre frici, joaca, alintul mamei, frici noi, fratii si surorile mele, atelierul de fotografie al tatei...