[Cretzulynne]

La prima scrisoare, pe barol îl apucă una din acele mînii teribile care pot ucide milionarii; se privi în oglindă, sună.
- O bai te bigioare, îi strigă dînsul noului valet.
Pe cînd făcea baia de picioare, sosi a doua scrisoare, o citi și căzu leșinat. Îl culcară în pat. Cînd își reveni în simțiri, doamna de Nucingen era așezată pe marginea patului.
- Are dreptate femeia asta, îi spuse ea. De ce vrei să cumperi iubirea? E ceva ce se vinde pe piață? Arată-mi scrisoarea dumitale.
Baronul îi dădu diferitele ciorne pe care le făcuse; doamna de Nucingen le citi zîmbind. A treia scrisoare sosi.
- Extraordinară ființă! exclamă baroana, după ce o citi pe aceasta din urmă.
- Ce e de văgud, matam? o întrebă baronul pe nevastă-sa.
- Trebuie așteptat.
- Ajdebdad? urmă dînsul, nadura e nemiloasă...
- Ascultă, dragul meu, zise baroana, pînă la urmă ai fost foarte bun cu mine, așa că am să-ți dau un sfat.
- Ești o zoție pună!... zise dînsul. Vă datorii, le blădezg.
- Ceea ce ți s-a întâmplat la primirea scrisorilor acestei curtezane mișcă o femeie mai mult decît niște milioane cheltuite pentru ea sau decît toate scrisorile, oricît de frumoase ar fi; încearcă s-o faci să afle indirect, poate o vei avea! Și... nu te sinchisi de nimic, n-o să moară din atîta, zise dînsa, privindu-l din cap pînă-n picioare.

(...)

Se întîmplă cu capacitățile minții noastre ca și cu aptitudinile corpului. Dansatorul își are puterea în picioare, fierarul o are pe a sa în brațe, hamalul de la hale se învață să poarte poveri, cîntărețul își exersează gîtlejul, iar pianistul își oțelește încheieturile mîinilor. Un bancher se obișnuiește să combine afaceri, să le studieze, să pună în mișcare interese, așa cum un autor de vodeviluri se deprinde să combine situații, să studieze obiecte, să pună în mișcare personaje. Nu trebuie să-i cerem baronului de Nucingen o conversație spirituală, după cum nu trebuie să dorim imaginile poetului în cugetul matematicianului. Cîți poeți oare găsești să fie și prozatori, și plini de duh în relațiile vieții, în felul doamnei Cornuel? Buffon era greoi, Newton n-ai iubit niciodată, lord Byron nu s-a iubit decît pe sine, Rousseau a fost sumbru și aproape nebun. La Fontaine era zăpăcit. Împărțită deopotrivă, forța omenească produce proști sau mediocritate pretutindeni. Înegală, însă, dă naștere acestor ciudățenii cărora li se dă numele de geniu și care, dacă ar putea fi văzute cu ochii, ar părea niște diformități. Aceeași lege domnește și asupra corpurilor: o frumusețe desăvîrșită e aproape totdeauna însoțită de răceală sau prostie. Că Pascal a fost totodată mare geometru și mare scriitor, că Beaumarchais a fost și mare om de afaceri, că Zamet a fost un adevărat om de curte; aceste rare excepții confirmă principiul specializării inteligențelor.

(...)

Blajina filantropie modernă crede că a ghicit tortura cumplită a izolării, dar se înșală. De la suprimarea torturii, Parchetul, din dorința firească de a liniști conștiințele chiar și așa destul de gingașe ale juraților, a ghicit armele cumplite, pe care singurătatea le dă Justiției împotriva răufăcătorului ce se căiește. Singurătatea este vidul, iar natura sufletească are tot atît de mare groază de vid, ca și natura fizică. Singurătatea nu este suportabilă decît pentru omul de geniu, care o umple cu ideile sale, fiice ale lumii spirituale, sau pentru contemplatorul lucrurilor dumnezeiești, care o găsește luminată de razele cerurilor, însuflețită de suflarea și glasul Domnului. Afară de acești doi oameni, atît de apropiați de rai, singurătatea e față de tortură ceea ce sufletul e față de trup. Între singurătate și tortură e toată diferența dintre boala de nervi și boala pe care o poate lecui chirurgia. E suferința înmulțită cu infinitul. Trupul e în contact cu infinitul prin sistemul nervos, așa cum spiritul pătrunde în nemărginire prin gîndire. De aceea, în analele Parchetului din Paris se numără pe degete răufăcătorii care nu mărturisesc.

(fragmente din Strălucirea și suferințele curtezanelor de Honore de Balzac)