Nou!
Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu
o carte prea educativă, ce nu poți să o ratezi!
Mie, unul, îmi pare rău că nu am mai putut frecventa acest subiect, din condiții obiective, dar, de câte ori o să am prilejul, o voi face cu drag.
Nu e prima oară când revin aici la un subiect deja amintit, pentru că e puțin doar faptul să amintești de existența lui, ele merită mult mai mult (cel puțin două îmi doream să le mai dezvolt, ăsta fiind unul dintre ele). Revenind la acesta, îmi dau seama că mai sunt încă două în continuare, căci mi-am mai amintit de altul în timp ce scriu.
Trebuie să recunoaşteţi, cele mai multe opere de maturitate (a se înțelege ideile principale din lucrările respective) au fost scrise la beție și de aceea nici nu merg/se potrivesc în viață, nu neapărat că ele nu spun adevăruri, ci pentru că oamenii trăiesc treji în cea mai mare parte a timpului, nu trăiesc în beție, așa că nu manifestă simpatie pentru ele, iar cei care le-au scris, le-au scris la beție, căci ea e singura care-i face să uite de nimicurile și traiul enervant zilnice, încât să le poată scrie (nu analizăm aici ce a determinat precis beția sau dacă ea a fost, într-adevăr, determinată).
Vorba cântecului: 2 mere, 2 pere, ia ciuleandra la o bere! Și abia apoi vine aia cu 2 hire, 2 paie... Ce iese, se știe.
Excepții sunt. Azi am văzut pe stradă femei cu trei bulane, da, ați citit bine - nu vă ștergeți ochelarii, acolo unde e cazul! - Și cel de-al treilea era cel mai tare, prins la cingătoare, am văzut 2 polițiste proaspete și bune! De fapt, am avut o scăpare, noi vorbeam de opere literare, în principal.
Și mai e ceva, în caz de vreo problemă, toți dau vina pe Bachus, omenește, nu în zeflemea.
Deci, citim.
Unii citesc că n-au altă treabă, alţii citesc că aşa li s-a spus, alţii că asta le e meseria, dar câţi din ei citesc din convingere, asta însemnând toate, scopul, etc? De ce spun asta? Dacă era aşa, s-ar vedea rezultate.
Eu sunt un om fericit. Am aici câţiva prieteni cu care împărtăşesc asta şi pe care nu-i voi părăsi niciodată.
Despicătorii de fir în patru or să spună prostii aici. Ei, și ce?
Dispariţia mea de aici, o perioadă, anul acesta, s-a datorat, printre altele, din câte îmi amintesc, şi faptului că am vrut să-mi pun roșii în grădină, "inima boului". În realitate, ceea ce mi-a vândut sub acest nume femeia cu ten colorat (nu de muncă în soare) s-a dovedit a fi mai mult "ochiul boului" decât inima lui.
Dar revin acum, de Sf. Ioan cu o carte de milioane (de yuani).
De când lumea nu mai citește pe la noi, țara a devenit Europinca continentului.
Cartea aceasta are, ca piloni, vechi legende chinezeşti, precum cea a pietrei de jad, cu semnificaţia ei, dar şi învăţături, inclusiv filosofice antice sau de cele religioase ale acestui popor, în sfârșit, o halcă de cultură pentru cei interesaţi.
Romanul ne prezintă o educaţie de multe veacuri, învăţături care se ţin până astăzi (vezi notele traducătoarei cărţii). Amintesc acum doar una principală, cultul pentru înaintaşi, ce revine de foarte multe ori în discuţie. Iată de ce China e departe, adică atât de dezvoltată, nu geografic vorbind.
Îmi plac ăia care spun: "noi n-o să ajungem niciodată ca ei", dar "ăia" au muncit ca asiaticii, spre exemplu, pentru a ajunge ca ei? Sau s-au gândit măcar, la asta? Lor şcoala nu prea le place, atunci cum să ajungă, vreodată?
În carte se citează principiile dezvoltării trainice (iată, China a ajuns în stadiul acesta), față de principiile altor continente, fie ele şi cu moţ sau cu aere. După evoluţia țării, China poate fi considerată o planetă aparte.
Acest mod de viaţa dă capacitatea de a putea face ceea ce fac chinezii. Toată lumea e uimită de realizările Chinei. Iar o parte din oameni sunt interesaţi care e secretul lor, e lucru bine ştiut sau bine bănuit. Chinezii au făcut sute de ani ceea ce spune autorul în carte, nu ceea ce fac personajele din această carte, o să le recunoaşteţi repede modelul occidental, care îi va duce la eşec (dezvăluire senzațională, stați aproape în următoarele minute).
Romanul este o introducere în lumea chinezească, pentru cei interesaţi, o şcoală perfectă pentru chinezi, lucru dovedit practic, una numai bună pentru oameni în general, dar extrem de potrivită, în acest moment, pentru europeni (chinezii nu îşi aruncă învăţăturile vechi, ca alţii, şi nu s-ar putea spune că nu sunt dezvoltaţi sau că le lipseşte tehnologia, din această cauză).
Romanul prezintă structura socială, privighetoarea chineză ciripeşte nu numai de bogaţi, de împărăţie, vorbeşte, la un moment dat, inclusiv de slugi şi posibilităţile lor, o lecţie privată pentru muritori (sau şcoală particulară, dacă doriţi. Din multe puncte de vedere romanul poate fi considerat astfel).
Prezintă ocupaţiile din casele oamenilor cu bani de la ei (aici se pot face nişte comparaţii inutile).
Se citează inclusiv ambientul, cultul pentru flori, copaci, plante alese simbolic, amenajări de grădini înmiresmate, ceaiuri şi aromatice.
Dar și obiceiuri ciudate de la Curte, lupte de greieri la împărăţie. Zice-se că pentru greieri buni, bătăioși, împăratul împroprietărea pe aducătorul lor.
Spuneam, dacă nu s-o fi şters postarea precedenta despre roman, că sunt multe personaje în carte. De remarcat priceperea autorului de a prezenta personajele pe parcursul cărţii, de a aminti cine sunt şi care e locul lor, atunci când reapar, fără să bată la ochi, cu stil. Cu astfel de ajutor, nicicând nu te pierzi în desişul lor şi citirea romanului este uşoară. Stilul clar al romanului permite o citire uşoară.
Bine, așa, ca personaje principale, sunt vreo 10, nu stau acum să le număr pe degete, poate îmi ies la numărătoare mai mult de 10 (degetele, la ele mă refer).
"Visul din pavilionul roşu" este titlul unui cântec vechi chinezesc.
Sunt abordate o diversitate mare, o bogăţie de teme, de idei, în 700 de pagini, exprimate chinezește, dar nu "în chineză".
În casa aia, castel de fapt, trăiau stăpâni peste slugi, care stăpâni, aici, se comportau bine cu slugile, un număr foarte frumos de persoane, 300. Vă daţi seama cum era acolo, ca în curtea şcolii, şi nu era una din cele mai înstărite familii, decăzuse, cum ni se spune.
Totuși, e de observat că, deși sunt stăpâni şi slugi, în acest castel, relația dintre stăpâni și slugi era specială și din alt punct de vedere, una umană, prietenească (crescuseră împreună de mici).
Familia, la castel, nu angaja decât frumuseți (feminine), era o regulă.
Aveau și școală în castel.
Sunt multe învăţături, spre exemplu, obiceiul darului simbolic, educativ, folositor, obicei de masă şi la noi, odată.
Se pune punctul pe "i" de la imoralitate.
Și să vedeți ce (cât) beau femeile aici, fără interdicții!
Sunt femei foarte petrecărețe, mult prea, în ciuda eforturilor lor de a reveni la bunăstarea de odinioară.
Un amănunt, la noi, a doua soție e succesivă, la ei este concomitentă!
Bunicii Jia Mu, stăpâna bătrână sau cea mare, în traducerea mea, îi plăcea veselia, petrecea. Avea palanchin cu 8 inși care "dădeau la vâsle" (numărul celor care cărau palanchinul era în funcție de starea materială, de maxim 8 persoane).
Ce înseamnă o lume așezată de 5000 de ani! Ordinele erau stricte, nu crâcnea nimeni.
Dar nici cu generația tânără nu mi-e rușine. În conjunctura că stăpânii cei mari se duseră (cu treburi), cei care le luaseră locul aveau multe probleme de rezolvat. Bătrânii s-au împrăștiat care încotro prin țară, treburile gospodăriei au fost lăsate celor din generația următoare, care văzându-se cu putere în braț, așa peste noapte, nu, nu l-au încercat la scanderbeg, jucau barbut cu el şi chefuiau, şi nimeni nu le putea zice nimic. Asta înseamnă ordinea strictă, pricepir?
Romanul este foarte actual, chiar şi printr-una dintre glume (are și câteva glume în cele 700 de pagini, bineînțeles poante elevate), unde un personaj se exprimă cu condiționalul (introdus și la noi, astăzi, cu prisosință, pe filiera englezească, când e şi când nu e nevoie în vorbire), iar o fată isteață i-o tăie (vorba) cu o glumă, ironizându-l, arătându-i ce înseamnă în adevăr utilizarea acelei exprimări (de fapt, altceva), ceea ce dă o situație amuzantă și râde, firesc, de el.
Am mai amintit pe forum câteva elemente din roman. Venindu-mi altă idee, revin cu câteva completări.
De la început, spun: bă, nu trebuie să stai 7 ani în Tibet, ca americanii. Pune mâna şi citeşte cartea asta şi eşti mai câştigat, cu excepţia cazului în care citirea cărţii durează mai mult de 7 ani. Atunci, mai bine du-te în Tibet!
Intenționat nu am spus până acum mai nimic despre poveste, pentru că omul, nu de azi, e fascinat de poveste, e purtat de ea, omițând detalii importante, de aceea mai mult am spus despre detalii, o parte, care trebuie evidențiate, descoperite. Povestea o găsiți în carte, așa că nu am spus decât o frază, și nu cred că a durut.
Să tragi ca boul în jug la căruța poveștii, de fiecare dată același jug, să simți aceeași greutate a carului, de fiecare dată, fără să vezi cu ce e umplut carul, fără să te uiți la semnele de circulație, la cele de punctuație, la semnele autorului (bănuiesc că... obscene în acest caz), nu reprezintă cea mai mare ispravă a unui cititor!
Romanul descrie viaţa, dedesubturile şi declinul unei familii prospere cu numai 100 de ani înainte, acum preponderent feminină, care se zbate, după pricepere, să revină ceea ce a fost odată.
Vorbește și de un "ein klein" mahmurică, pe numele sau Baoyu, personajul principal al naraţiunii, care, într-o traducere bâlbâită, ar însemna "piatra pre-pretioasa", răsfățat de la cel mai înalt nivel de autoritate în familie - bunica lui. Un urmaș de sex masculin bărbătesc tare și speranța pentru refacerea gloriei acestei familii.
Dar e greu, cu atâtea fete în jur! Mare destrăbălat! Ce-i drept, erau concubune tare țiitoarele alea! Iar el, leneş la învăţătură, nu prea dă pe la scoală, deşi talentat şi dintr-o familie în care toate generaţiile până la el au dat oameni cu învăţătură, renumiţi pentru ceea ce au făcut. Să ne mai oprim puțin la acest personaj.
Când era tată-său să-i frigă o bătaie, cum ăla dădea regatul său pentru un cal, așa și Baoyu ar fi dat orice pentru o slugă, mai bine o ștafetă, care să-i anunțe bunica, singura ce putea să-l scoată cât mai rapid din mâinile tatălui său.
Observăm reacțiunea, gesturi penetrant educative. Stăpânul își pune o slugă să-l scuipe în față pe fiul stăpânului, adică tot pe unul care-i era stăpân, la rândul lui, al doilea, fiu de stăpân care greșise. Ba, sluga îl mai și beștelea, văzând că nu se liniștise încă stăpânul cel mare, altfel, ar fi luat-o și el peste cocoașă!
Fiul stăpânului, l-am numit pe Baoyu, e prea răsfățat și necontrolat (în gesturi, acțiuni).
Găsiți multe lucruri inedite în ce-l priveşte, i s-au arătat frumos în vis cele două drumuri, al dragostei și al plăcerilor.
Abia acum, după bătaie, în familie se pune problema serioasă a educării lui, un plan foarte complex. După care Baoyu își pierde piatră prețioasă, în care sălășluiește viața lui, conform legendei, tradiției chinezești, și dacă o pierzi, ce îți pierzi? Polița de asigurare, banii de recompensă?
Astfel de pietre aveau doar cei desemnaţi cu un destin mare, piatra dată de divinitate, viața celui ce o poartă.
Da, dragi cititori, stimaţi bibliofili, aşa este, sau stimaţi iubitori ai cărţii acesteia, toate au o limită! Baoyu nu are. De ce nu are? Ca să aibă stimatul cititor, da, de aceea nu are, stimaţi şoareci de bibliotecă!
Da, el este sacrificat de autor, ca să nu fie cititorul.
Deși aspectul e la vedere, principala caracteristică, tocmai de aceea nu se sesizează. Așa se întâmplă în general (cauzele pot fi: e prea la vedere sau viteza mare de citire).
Își creșteau copiii (chinezii), atât prin faptul că aveau grijă de ei, dar îi și educau, dacă-mi dați voie să deconspir acest fapt.
Alt adevăr, direct, prin munca bunicului lor au bunăstarea, iar ei curvăsăresc, cumnați între ei, lucru reproșat de un bețiv bătrân care i-a salvat viața bunicului lor în război, un alt lucru trecut cu vederea prea ușor, prea atenți la poveste.
Prin voia autorului, romanul imens sporeşte tensiunea, nerăbdarea, așteptarea cititorului ca Baoyu să se maturizeze, să se apuce de treabă. Își va reveni el? Asta vom vedea în episodul următor. Cum nu va exista episodul următor, vedem în episodul precedent, postarea anterioară. Și cum acolo nu am scris nimic despre asta, vom vedea în continuare.
Și el acum zace (tace, nimic nu face), deci trebuie să lase prostiile și să facă ceva la viața lui. Îl ajută și fetele din jurul lui, spunându-i care sunt lucrurile importante în viață (slugi, slugi, dar educate, mare atenție!).
Treaba se împute rău cu mai mulți ai familiei, e momentul apariției motivului Phoenix (pasărea), explicat încă de la începutul cărții.
Cu greu și-a revenit Baoyu! Dar era tânăr și viteaz, pentru că se reapucase de băutură. Făcând prima oară dragoste cu nevasta lui, deveni, într-adevăr, măgar sănătos.
Un alt moment important este întâlnirea cu celălalt Baoyu, ca o privire în oglindă, spus europenește, ce semnifică simțul datoriei, pe care o descoperă personajul principal. Vedeți și semnificația numelor celor doi Baoyu, adevărat și fals, explicată, de asemenea, în carte.
Baoyu are posibilitatea să ajungă în viață de două ori în lumea nemuritorilor, să călătorească până la Rai (nu la televiziunea italiană).
Observațiile din ultimii ani arată că mulți părinți tineri, cu alte concepţii, iluzorii, își iubesc mai mult telefonul decât pe copiii lor, deşi ei susţin contrariul, impresionaţi de "chiştoacele" fumate şi aruncate de "n" generaţii. Aşadar, copii, în această situație, luați cu încredere și educați-vă singuri!
În contextul european actual, foarte îngăduitor, de primitivi cu nădragi de firmă pe ei, tot aşa precum face romanul în multe rânduri (citindu-l, veţi vedea acest lucru), ca o prelungire în spiritul cărţii și al autorului, putem spune și noi, peste veacuri, în context continental, și faptul că dacă nimicul devine important, importantul devine nimic.
Romanul detaliază și apucăturile oamenilor cu bani sau poziție socială înaltă.
Baochai, o tânără citită, care era mai mintoasă, le spune, nene, din ale înțelepților vorbe, ce îndatoriri are omul, în particular și în familie.
Ca la tenis: mingi noi! Și cu personajele, și cu zicerile, dragi forumisti! Vedeți, astăzi, unor conaționali le pute tot ce e românesc. Iată că și la alții se spune tot ca la noi, nu scapă de asta: binele pe care îl ai în viață se datorează înaintașilor (la fel, răul); oricât s-ar strofoca ei, și bogații, ca orice muritor de rând, sunt supuși soartei; etc.
Romanul se constituie și ca o exemplificare de variantă când femeia e la putere.
Și, pentru vorbitorii de limbă latină (cât de cât, așa numita necrolimbofelie, nu e o exprimare prea limbistică), limbă care zice și ea "Și naturam ducem sequemur" (Dacă urmăm natura călăuzitoare), până la urmă, traseul lui Baoyu urmărește credința și filosofiile chinezești (confucianism - daoism, budism), aia cu lupta contrariilor, de aceea nu poate fi criticat, așa e construit, încât, în final, ajunge la destinația hărăzită.
Baoyu, pe o parte, trăia sub semnul pietrei, dar pe alta şi sub greutatea ei imensă.
Pe vremea aceea, a scrierii romanului - 1770 (Mozart era încă tânăr), nu se reinventase triunghiul conjugal. Autorul folosește o altă schemă: un segment de dreaptă și un punct exterior lui, prin care se poate duce numai o singură dreaptă perpendiculară pe acel segment.
De fapt, dacă observați cu atenție, acolo sunt două segmente, unul peste altul, deși pare numai unul, mai îngroșat, segmente care au un punct comun, pentru că Baoyu, pe lângă iubită, avea facilitatea dată de poziția socială să-și înghesuie și slujnica, Xiren, de câte ori era necesar.
Dar stați fără grijă, perpendiculara dusă din acel punct a căzut pe segmentul care trebuia. Reamintesc, Baochai era foarte isteață, vedea bine tot ce se întâmplă.
Dacă din piciorul perpendicularei ce cade pe segment prelungim acea perpendiculară plecată din punctul exterior segmentului, cu încă un segment egal cu segmentul de la punctul exterior la segmentul pe care se află Baoyu, construind cercul ce trece prin cele trei puncte, respectiv, punctul exterior, punctul găsit ulterior, aflat la aceeaşi distanţă de segment pe partea opusă (în plan sau, spus la zi, 2D), şi punctul lui Baoyu de pe segment, vom observa că unghiul făcut între aceste puncte este de 90 de grade, la fel că unghiul făcut de perpendiculară cu segmentul, ceea ce înseamnă nici o acţiune (şi în acest caz), de unde şi-a dat seama autorul că nu mai trebuie să facă o continuare a romanului (partea a II a). Ăsta era cărturar bătrân, ştia geometrie!
Revenim puțin în cercuri înalte. Autorul, subtil, critică împărăția. Cei ce au știință despre ce scrie în carte (numai din rezumate) vor spune: cum? Căci pe parcursul romanului întotdeauna împăratul e bun, face, drege. Da, dar acțiunea cărții se petrece cu sute de ani înainte de a o scrie autorul. Acel împărat făcea și dregea, pe când cel din timpul scriitorului trebuia să vadă șaua bătută ca să priceapă iapa chioară, după sonor!
Tot aici e bine de zis că romanul are și note personale ale autorului, lovit în interese (atunci nu era încălzire globală, încă).
Vedeți dvs, interesul poartă fesul, dar acum, cu încălzirea globală - se vede mai bine! - nu mai e nevoie de fes, se distinge simplul interes (al personajelor), insuficient pentru o viață!
Sunt lucruri pe care autorul nu le spune explicit, te lasă să le gândești, le confirmă câteva capitole mai târziu.
La concluzie, sfârșitul ultimului capitol, subscriu. Aici e vorba de carte, de aceea nu amintesc formularea mea, încă nu am început să-mi comentez zicerile.
O carte de citit, de recitit, de răsfoit, de spicuit, de instruit, de dăruit și de vorbit!
Căutaţi în librării Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu, sigur nu veți găsi! Căutaţi pe Forum Inedit; simte diferența!
Mai rămâne o întrebare: următoarea carte a fostului președinte de pe Dâmbovița, cum se va chema? (acest titlu fiind ocupat! În decembrie, luna cadourilor, cum se spunea pe vremea lui, ne putea face o surpriză plăcută).
Mai rămâne ceva de spus. Încerc să vă ofer și o mică surpriză, plăcută câtorva, sper, neplacută mai multor persoane, nu disper, în legatură cu ecranizarea acestui roman (vedeți în viitorul apropiat, la forumul corespunzator, unde mai apar și eu din cand în când. Astăzi, oamenii preferă varianta pe scurt, știți prea bine).