|
@Marx, iata dovada compilatiilor de care vorbeai la cultura cinematografica. Un articol copiat aproape cuvant cu cuvant (usor stilizat), aparut in revista ELLE.
"Înainte de a exista sofisticatul "film erotic" a existat - o sã vi se parã ciudat - cinstitul film porno. Cinematograful era tînãr, la vreo 20-25 de ani, cînd primele producþii "cu circuit închis" (dar deschise la ºliþ) erau proiectate în cadrul petrecerilor de bãrbaþi. În America ele se numeau stag films (în traducere literalã: "filme pentru burlaci"), în Franþa nu se mai ºtie cum se numeau - mai ales cã, foarte curînd, "perversul Hexagon" avea sã producã mai multe decît SUA, lucru care avea sã ducã la rebotezarea lor în... French films!
Cu asemenea carte de vizitã, e de mirare cã anumite filme recente (vezi franþuzescul Baise-moi) au avut de suferit de pe urma cenzurii. E drept totuºi cã, între timp, America a trecut prin mai bine de trei decenii de pudibonderie oficialã (faimosul "cod Hays", care stipula ce anume se poate vedea pe ecran... ºi, mai ales, ce nu!), iar Franþa, cu toatã revoluþia sexualã a anilor '60-'70, a rãmas, în materie de "sex pe ecran", mult în urma literaturii."
Nu-i asa ca ati mai citit asta undeva (parca tot pe aici? :? ?) Acolo era in schimb o alta semnatura.
Mai vreti ? Mai am....
"Primul mare scandal legat de conþinutul erotic al unui film (atenþie: nu e vorba despre nevinovate apariþii nude ale vreunei vedete!) se declanºeazã în 1972, cînd pelicula lui Bernardo Bertolucci Ultimul tango la Paris este proiectatã pe ecrane. Ce bizar! Ce coincidenþã!, ai spune, gîndindu-te cã taman în Franþa, în acel moment, femeile rîdeau fericite cu toþi dinþii în care-ºi þineau pilula... ªi totuºi, acest film - în intenþie, mai mult un manifest estetic decît unul erotic - a dus la o polemicã de proporþii, care a împãrþit cinefilii în douã tabere: pe de o parte, cei care nu vedeau în el decît exhibarea unor capricii sexuale ("Am înþeles, este Suflete în ceaþã al epocii maoiste - scria Jean Cau în Paris-Match -, doar cã, acolo unde Jean Gabin îºi arãta privirea albastrã, Marlon Brando îºi aratã..."), iar pe de alta, cei care - asemeni cronicarei americane Pauline Kael - strigau cu trei tonuri mai sus cã este vorba despre o capodoperã. Revãzut astãzi, la aproape trei decenii de la premierã, Ultimul tango la Paris parã sã dea mai curînd dreptate celor care nu vedeau în el decît "puncte-punctele" lui Brando: îngrozitor de plicticos ºi de pretenþios, chiar rizibil, uneori, în eforturile sale de a face Artã din bici (sau buci), filmul lui Bertolucci rãmîne în primul rînd prin curajul unui mare star ca Brando de a juca într-o peliculã cu "porcãrele" ºi prin (culmea!) acele cîteva scene incriminante - cea mai faimoasã fiind cea în care Brando pune unt pe fundul Mariei Schneider, înainte de a o penetra... "
Pana si citatele (parca dansul se cita numai pe sine), sunt identice.
Fix penibil.
|