Manon des sources (1986)
Acest titlu poate fi motto-ul sub care se desfasuara intreaga pelicula.
Este unul dintre acele filme bune, la care, paradoxal, m-am plictisit, desi, asa cum am spus, filmul nu este rau, iar povestea, daca ar fi sa o citesti dintr-o carte, cu siguranta ca iti va placea. Atunci m-am pus sa caut si sa gasesc motivul pentru care a survenit aceasta interesanta contradictie intre calitate si placere. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca nu are acel ceva care sa te atraga, nu are .... era sa zic "stralucire", dar tocmai de aceasta stralucire vroiam sa ma leg in primul rand.
Sentimentul predominant atunci cand am vizionat aceasta a doua parte a seriei
Jean de Florette a fost ca imaginea, claritatea si luminozitatea ei nu ma trimit cu gandul la un timp trecut, la o poveste autentica, intamplata odinioara. Sa nu ma intelegeti gresit si sa va faceti impresia cum ca as fi asteptat ceva alb-negru, gen
Aferim! (2015) sau poate ceva care sa fie alterat si invechit artificial cu tot felul de efecte care mai de care mai kitsch. Nicidecum! Nu sunt un specialist ca sa ma pronunt dand verdicte definitive, in care sa ii explic eu ce ar fi trebuit sa faca unui regizor sau unui cameraman. Departe de mine astfel de pretentii. Dar vroiam sa simt ca si privitor, din ambianta, (imagine, sunet, sau luminozitate si decor, mi-e indiferent), o patina a vremii in care filmul isi propune sa ne introduca. Iar din ce am vazut, filmul se percepe ca fiind extraordinar de nou si de recent. Iar toate astea in conditiile in care are deja 30 de ani de la data lansarii.
Al doilea impediment ar fi modul in care justitia se efectueaza prin mana tinerei Manon, (Emmanuelle Béart). E prea totalitara si prea transanta aceata incercare de restabilire a echitatii si a dreptatii. E meritata, nimic de zis, dar parca se schimba un pic prea fortat taberele. Acum Manon este in unele scene, odioasa, iar cei doi avari par ca sunt mai umani decat aceasta copila neprihanita de doar 18 ani. Feelingul asta se sesizeaza foarte rapid si da o senzatie foarte ciudata in economia acestei povesti-razbunare cum e aceasta a doua parte.
In primul film m-a frapat naivitatea si increderea prosteasca in semeni a lui Jean, aici in schimb, e dezarmanta duritatea si cat de haina putea sa fie aceasta frumusete de fata care e Manon. Se potrivesc acestea doua, caracterul si aspectul, ca nuca-n perete.
Inca un neajuns, ar fi lipsa unui protagonist bine-definit. Manon e clar ca nu e un personaj principal, drama ei fiind net diminuata in comparatie cu complexitatea trairilor celorlalti doi acompanianti. La fel as putea sa spun si de Ugolin, (Daniel Auteuil), care nici macar nu ridica pretentii de protagonist. Mai ramane Papet, (Yves Montand), dar nici el nu lasa impresia unui protagonist in adevaratul inteles. E mai mult un fel de narator-interpret decat un erou al acestei povesti. Confuzia si lipsa de coordonator al filmului par ca au facut sa ii creasca valoarea primei parti. Acolo macar simpaticul si mult prea bunul cocosat, (Gérard Depardieu), si-a asumat cu vitejie statutul de punct central al intamplarilor, pe cand aici, totul pare ca se intampla cu ajutorul unei forte exterioare, oarecum divine daca e sa fortam definitiile si sa credem ca divinitatea dorea moartea pacatosilor.
Concluzionand, pot spune ca filmul e ok daca nu avem prea mari asteptari. E politically correct tot ce se intampla acolo, dar nu impresioneaza decat la nivel de pedeapsa, de razbunare.
Tot filmul suna in cheia in care e si discursul final rostit de Papet. El se declara deloc rusinat de fapte si nici nu se considera macar vinovat de cele intamplate. Ba chiar crede ca Jean se va bucura ca il vede acolo unde se va duce curand si el si ii va lua cu siguranta si apararea, ca doar e un Soubeyran. Deci, gandeste la fel ca el.
Nota 7,06. Aveam asteptari mult prea mari ca sa ma poata multumi doar ceea ce am vazut.