|
Mircea Cãrtãrescu
Dã lãbuþa (vei da ºi boticul)
Cri, dã-mi mânuþa ºi fii atentã:
e toamnã arborescentã
ºi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe ºosele.
prin toamnã priveºti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvãþãtoarea ocolitã de curcubeu.
trãim într-un televizor color
cu sonorul dat încetiºor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângã obraz, împreunã
ca Frank Sinatra ºi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieºit fumurile de celebritate din cap
ºi viaþa literarã mi se pare mai departe decât insulele Malvine
ºi fâºnetele de pe stradã mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mã face acum sã zâmbesc.
ºtii cât mã obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ºtii cum plângeam ascultând "E perfect, mamã"?
acum mentalitatea mea de producãtor s-a transformat într-una de
consumator
ºi nu mai simt nevoia sã-mi cultiv obsesiile,
sã-mi întreþin nefericirea.
visãtoria mea tristã s-a resorbit
acum, când ai rãsãrit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragã eu.
trec autoturisme absente
pe ºosele fluorescente.
va veni spic de zãpadã
ºi va fi altfel coloratã fiecare piatrã de pe stradã
o sã viscoleascã peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldurã Truman Capote
în miros de scorþiºoarã ºi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetiºor
din pãrul tãu oricare fir, ºuviþã ºi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen ºi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ºtiu acum cã viaþa exista ca sã fie trãitã
asta înveþi de fapt de la o femeie: cã nu eºti nemuritor
cã nu eºti tot una cu universul chiar dacã eºti un mic univers.
ºtiu acum cã nici un poem nu a schimbat viaþa nimãnui.
dã lãbuþa (vei da ºi boticul)
toamna îºi agaþã baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinãrim prin fototapetul cu frunze gãlbui ºi cer de atlaz.
|