167. O oră nouă de alb
mă înconjoară un parfum foarte rece de iarnă,
aburitor și îmbietor,
mai ales că știu cât este de inodor,
și mă îngheață
încă de dinainte să-l simt.
nările mele de domnișoară,
sunt afectate
de acest aer atât de sensibil
care înțeapă orice nedemn de dânsul,
aflat pe pereții acestui pământ,
așezând noile reguli.
Așteaptă noile suflări reci,
și vei înțelege cât este de important
să ridici acele șervețele,
lăsându-te ajutat de vântul alb.
orbitor,
dens,
atât de ușor aș putea să-l îmbrățișez,
încât nu știu dacă eu m-am dus la dânsul,
sau el a venit la mine,
curat.
să-l cunosc
ar însemna să mă scufund în orbire,
adânc,
până când admirația se transformă în ură
așezată pe patul de diamante
și să văd numai pânze negre.
așa de mult,
așa de înghițită,
așa de copleșită,
așa de neted,
așa de alb,
încât am albit munții cenușii pierduți în orizont.
2010