[Pitbull]

"How to Train Your Dragon" - Didacticism drăguţ
Un tur de forţă repede uitat


Fără a se putea compara cu vârfuri din ultima vreme, ca "Up" sau "Ratatouille", neavând nici hazul spumos din serialul "Ice Age" sau fiorul liric al lui "Bolt", noua producţie DreamWorks (în colaborare cu Mad Hatter şi Vertigo) merită să fie văzută măcar cu copiii proprii şi personali (sau ai vecinilor), acum cât e caldă şi până nu-i va lua faţa următorul tur de forţă al animaţiei digitale 3D. Sub aspectul imaginii, al graficii şi al efectelor speciale, este într-adevăr un tur de forţă cuceritor - un nou pas pe tărâmul perfecţiunii mimetice şi chiar mai mult decât atât (căci, desigur, avem de-a face cu un basm în care elementele fantastice se dezlănţuie complet neinhibate). La nivel de conţinut, lucrurile scârţâie destul de audibil, dar nu atât de mult încât să ameninţe cu descleierea. Scenariul scris de Dean DeBlois şi Christ Sanders, după povestirea cinematografică în care Adam F. Goldberg şi Peter Tolan adaptau cartea autoarei Cressida Cowell, oscilează undeva între complex şi complicat, între inspirat şi clişeatic, între empatic şi politically correct. Nu ştiu în ce măsură s-o fi luat după "Avatar" sau nu, dar în câteva puncte esenţiale seamănă vizibil: conflictul cu dragonii, întreţinut artificial de oameni ("Nimic din tot ce ştiam despre dragoni nu e adevărat!" sau "Ne atacă fiindcă n-au încotro! Trebuie să se apere!", sunt doar două dintre replicile extrase din puţul platitudinilor dramaturgice), dar mai ales modul de a trata "arhitectura" protuberanţelor stâncoase din jurul insulei dragonilor, cu atât mai mult cu cât acolo se dă bătălia finală. În plus, autorii recurg pentru a mia oară la soluţia, atât de sigură în răsuflătudinea ei, de a calchia vorbe din zilele noastre peste mişcările de buze ale vikingilor, în speranţa de a scăpăra astfel măcar o fărâmă de umor. Mă mir că nu le-a explicat nimeni că până şi cele mai amuzante bancuri se sleiesc de la un moment dat, iar reţeta acestui anacronism deliberat a fost frecată până la suprasaturaţie în toate deceniile trecute de la Astérix încoace. În plus, aici e aplicată mecanic, fără pic de haz.
Personajele, la rândul lor, sunt tratate la fel de schematic, în marea lor majoritate - excepţie făcând scepticul Gobber (voce: Craig Ferguson) şi, mai ales, Astrid (America Ferrera), o girlfriendă a eroului ceva mai insolită decât de obicei. Din păcate, tocmai protagoniştii, Hiccup şi Toothless, sunt amarnic de sălcii. Eroul uman are un caracter demonstrativ şi previzibil, iar confratele său dragon nu e mult mai mult decât un căţel reşapat - în plus, bucurându-se (vorba vine!) de un design fizionomic capabil să suscite orice sentimente, de la derută la indiferenţă - dar în ceea ce priveşte simpatia, mai e mult până departe! Reacţiile sale de petuleţ jucăuş care se apropie treptat de stăpân au cel mult un umor facil şi cam pueril, dar contribuie prea puţin la comuniunea sufletească urmărită de poveste şi impusă de rigorile genului.
La acest capitol, lucrurile se mai salvează parţial prin ingeniozitatea tehnică. Ideea ca dragonul să fie semi-infirm de coadă, ceea ce-i handicapează zborul, iar băiatul să-l protezeze cu un penaj (sau ampenaj?) artizanal, manevrat prin corzi şi pedale, e nu numai isteaţă, ci şi ofertantă dramaturgic - iar filmul îi valorifică onorabil potenţialul: Toothless nu va mai putea zbura decât "pilotat" (deci, în simbioză cu Hiccup), ceea ce creează atât situaţii dramatice bine articulate, cât şi empatie. Nu întâmplător, băiatul îşi pierde în lupta finală un picior, astfel devenind "un adevărat viking" - şi un alter-ego al tânărului dragon (a zis cineva "E.T."...? "E.T." o dată, "E.T." de două ori... Dar până când?) Tot e bine că nu l-au făcut invulnerabil, cum pare să fie regula printre filmele pentru copii care cred că protecţia afectivă e totuna cu cocoloşirea de-creier-spălătoare.
Mai ales în urma combinaţiilor ingenioase de acest fel, filmul recuperează perceptibil spre final, aruncând în uitare calupul median trenant, pentru a captiva cu ajutorul unei bătălii finale realmente spectaculoase şi a unui happy-end destul de emoţionant - cu atât mai mult cu cât sacrificiile menţionate mai sus îi mai tund din didacticism şi lacrimogeneză. Fără a fi deloc surprinzătoare (pentru că deja ştim bine la ce să ne aşteptăm), merită totuşi să fie meţionate noile splendori grafice, atât ca decizie plastică, precum şi ca veridicitate (în special, aşa cum am mai spus, reţinând că se achită de dificila sarcină a credibilizării unui subiect eminamente non-realist).
Totuşi, nu-mi pot reprima speranţa că, măcar de-acum încolo, va veni şi clipa când se vor lămuri că toată fidelitatea de volum, valoraţie, textură, mobilitate şi expresivitate a personajelor se duce dracului ori de câte ori bieţii copii digitali sunt puşi să caşte ochii cât sarmaua; în acel moment, nu mai sunt nici expresivi, nici drăgălaşi, nici măcar vii - redevin nişte caricaturi holbate şi nimic mai mult.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 martie, 2010
10:30-11:20