[victor_homescu]

Trecuți 28 de ani:??*Emil Cioran??*: ★"Lacrimi şi sfinţi"★: ***Dialogul sfinților? L-ar putea scrie un Shakespeare cu inimã de fecioarã sau un Dostoievski exilat într-o Siberie cereascã. Toatã viaţa voi rãtãci în preajma sfinților…La Judecata de Apoi se vor cântãri numai lacrimi.***●Decedat 1995 iunie 20●: 《**Încercat-am sã înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinţi. Sã fie ei responsabili de strãlucirea lor amarã? Cine ar ști? Se pare însã cã lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fãrã ei nu știam cã plângem din regretul paradisului. Aș vrea sã vãd o singurã lacrimã înghițită de pãmânt…Toate apucã, pe cãi necunoscute nouã, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au fãcut altceva decât sã le reabiliteze. Nu e posibilã o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în strãfundurile noastre și cunoaștem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om și nu mai este. Sfinţenia în sine nu e interesantã, ci numai viețile sfinților; procesul prin care un om renunță la sine și apucã pe cãile sfințeniei …Dar procesul prin care cineva devine hagiograf? A merge pe urmele sfinților..a-ți umezi tălpile prin lacrimile lor…**》
***
●Djelal-eddin-Rumi●:
《 "Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.“》
***
** Cu ce ar putea fi atunci comparat un suspin de înger? Ce-i vom rãspunde oarbei care se plânge în poezia lui Rilke: „Nu mai pot trãi aşa, cu cerul pe mine“? Oare am mângâia-o de i-am spune cã nu mai putem trãi cu pãmântul sub noi?**
***
Mulți sfinţi — dar și mai multe sfinte — și-au mãrturisit dorinţa de a-şi odihni fruntea pe inima lui Isus. Tuturora li s-a împlinit dorinţa. Acum înțeleg de ce inima Mântuitorului n-a încetat sã batã în cele douã mii de ani. Doamne! Ți-ai hrãnit inima din sângele sfinților și-ai îmbrãcat-o cu sudoarea frunții lor! Lumea se creeazã în delir, cãci totul, în afarã de el, este o închipuire.…Și atunci cum sã nu te simți legat de Sfânta Tereza, care, într-o zi, dupã ce Isus i se revelase ca logodnic și-i dădu un inel de ametist, ca simbol al unirii lor divine, aleargã în curtea mânãstirii și începe a dansa într-un transport unic, lovind toba, pentru a invita surorile la bucurie și frenezie. În acele clipe și-au luat avântul versurile aeriene și arzãtoare ca echivocul divin al extazului:
●**Vivo sin vivir in mi
Porque tal vida espero
Que muero porque no muero**●
**
La vârsta de șase ani citeşte viețile martirilor și inima ei găsește unicul rãspuns în strigãtul repetat: „Veșnicie, veșnicie!“ Atunci s-a hotãrât sã se ducã la mauri, sã-i converteascã și sã-si riște sigur viaţa. Dorinţa nu și-a putut-o îndeplini: înflãcãrarea însã i-a crescut și nici astãzi nu i s-a stins focul din suflet, din moment ce trãia din cãldura lui. Pentru un sãrut vinovat de sfântã, aș accepta ciuma ca un leagãn. Ce Terezã sau Caterinã m-ar îmbrăţişa cu tot cerul?**
***
☆"Dacã o singurã picãturã din ceea ce simt, spune într-un extaz Sfânta Caterina de Genua, ar cãdea în iad, l-ar transforma pe loc în viaţa de veci.“☆
***
**…Si sufletul meu care așteaptă cu înfrigurare acea picãturã, care, spre a-l atinge, n-ar trebui să-și schimbe ținta..Voi ajunge vreodatã atât de pur, cã nu mã voi putea oglindi decât în lacrimi de sfinţi?**
*****
??*Fostul elev Cioran, despre dascăl și învățăturile profesorului Nae Ionescu: articolul = (contemporani declară: nu prea bine 'primit' de dascăl) = apare în la 6 iunie 1937, în revista "Vremea": ★'Nae Ionescu şi drama lucidităţii"★ : **Am început să descifrez tulburarea ce o inspiră prezenţa profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi încerci să devii totul în altul. Aşa ceva va fi simţit Nietzsche în prezenţa lui Wagner, pe care l-a atacat mai târziu nu din gelozie, ci din instinct de conservare. Pentru ceea ce trebuie să devenim fiecare, oamenii cei mai primejdioşi sunt aceia pe care-i iubim mai mult. De câte ori, în vibrante accente de afecţiune, Nae Ionescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunţa! Tentaţia, adică, de a-i trăi viaţa lui. Şi aş fi nesincer, dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri cari trăiesc în el. Lumea care nu-l cunoaşte decât superficial vorbeşte de „demonie”, ca şi cum Nae Ionescu s-ar sili să ne câştige admiraţia pentru a ne anula. Şi ce uşor i-ar fi fost! N-avea decât să dea „drum slobod” îndoielilor şi chinurilor sale. Dar de câte ori n-a consimţit la eroare numai din slăbiciune pentru viaţă şi poate şi din faptul că n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli.**
***
Farmecul existenţei lui Nae Ionescu îşi are, însă, un temei mai adânc şi mai paradoxal. Căci, alături de tendinţa aceasta de a te pierde în el, de a luneca pe toate conflictele lui, n-am cunoscut alt om care să te oblige a fi mai mult tu însuţi. O alternanţă stranie de tendinţe, care explică de ce fără el nu mai putem trăi. Câţi dintre noi am fi avut curajul atâtor negaţii şi singurătăţi, dacă nu ne-ar fi precedat în relele cunoaşteri şi n-ar fi fost învechit în ele! Scârbit de istorie şi de cunoaştere, mă gândisem odată, la Berlin, să scriu o teză de doctorat despre lacrimi. Şi am fost de acord cu atâţi prieteni, că singurul profesor din univers care ar primi-o ar fi Nae Ionescu. Din paradox? Din tragedie şi luciditate. Am auzit spunându-se: bine, dar nu crede în nimic. Ce naivitate! El ştie că a crede nu e totul. Şi oamenii vorbesc de nihilism. Obiecţia care i-aş face-o eu este că a găsit în lumea asta ceva în ce să creadă. Să nu fi tras ultimele concluzii? Ce n-aş da să pot şi eu crede că nu crede în nimic! Omul care a scris: 《„Simon Petru doarme. Şi noi toţi – ca el. Şi de aceea până şi iubirea e suferinţă. Lumea se răsuceşte în durere ca o râmă pusă pe jăratec. Şi Dumnezeu odată cu ea” (Roza vânturilor)》 nu poate fi însă, în nici un caz, acuzat de iluzii.
***
**Până unde a fost condamnat la luciditate? Nimeni n-a insistat mai mult ca el asupra dramei de a şti. Este singurul profesor de la care am învăţat ce pierdere mare e cunoaşterea. Ruperea echilibrului originar prin spirit şi dezintegrarea din fiinţă prin conştiinţă sunt fructe ale tentaţiei demiurgice.**
***
Dar demiurgia umană este un avânt spre catastrofă. Atâta vreme cât rămânem în cadrele condiţiei umane, salvare nu există. Orice om, din moment ce ştie că există, nu se mai poate mântui, decât negându-şi principiul individuaţiei sale. Şi astfel Nae Ionescu găseşte în individuaţie sursa răului, a căderii, a naufragiului existenţei. Că prin iubire depăşim conflictele legate de subiectivitatea noastră ca atare sau că prin acţiune ieşim din noi înşine intrând în sfera obiectivităţii – ce contează aceste soluţii în faţa tragicului uman, a chinului conştiinţei, a răului esenţial de a şti că trăieşti şi prin asta a nu mai putea trăi! Nae Ionescu şi-a dat seama că pentru a trăi trebuie să-ţi înşeli luciditatea cu diverse „formule de echilibru”: Dumnezeu, naţiune etc. Şi astfel, unul din cei mai lucizi oameni cari au existat pe aceste meleaguri a reuşit să se integreze în istorie, să „adere”, umbrindu-şi voluntar şi dramatic
luciditatea. Participarea la luptă prin hotărâre, iar nu prin instinct, explică de ce a stat în ultimii zece ani în centrul vieţii noastre politice, fără să fie ceea ce se numeşte un om politic, fiindcă totdeauna a fost mult mai mult decât atât. Istoria este făcută de plutonieri inspiraţi. Iată de ce Nae Ionescu nu se va putea realiza direct niciodată în istorie. Turma are instinct şi ea simte că unele sunt căile vieţii şi altele ale spiritului. Şi că, pentru orice om lucid, lumea există prin concesie...**
***
Una este a crede şi alta a avea voinţa de a crede, în primul caz, trăieşti fericit în Dumnezeu; în al doilea, te gândeşti la el. Conştiinţa a transformat absolutul într-o funcţie a disperării. Prea puţini muritori pot trăi în pace şi bunăvoie cu Dumnezeu. Şi atunci se naşte, dintr-un conflict insolubil, o decepţie metafizică, a cărei consecinţă imediată este: pasiunea în imanenţă. Numai aşa pot să-mi explic dorinţa de putere a lui Nae Ionescu şi echivocul straniu al pasiunii lui politice. Orientarea spre concret, spre realităţi istorice,
obsesia României nu sunt la el fructul instinctului. Unii din prietenii mei greşesc când explică prin aderenţă organică la neam şi sol, pasiunea lui pentru România. În realitate, Nae Ionescu este mult mai interesant, pentru a putea vedea în el numai un patriot instinctiv. Un metafizician care face politică, iată un fenomen care nu e atât de simplu. Ce te face să te degradezi „în lume”, ce te scoboară în imanenţă? O sensibilitate metafizică este un dispreţ continuu al temporalului. Atunci, cum se naşte la un metafizician tentaţia timpului, adică bucuria căderii, participarea voioasă la păcatul de a fi, la imediat şi la devenire? Eşecul în experienţa absolutului este izvorul pasiunii în imanenţă.**
***
Când Dumnezeu nu te-a luat în braţe, te consolezi cu dezmăţul temporalităţii. Tăcerea divină duce pe oamenii torturaţi în politică.
Răspunsurile transcendente la chinul şi întrebările noastre întârziind, ne pierdem răbdarea şi ne hotărâm pentru lucrurile trecătoare. Decepţia metafizică ne face ziarişti, oameni politici, naţionalişti etc..Să nu fie aici cheia soartei lui Nae Ionescu? El însuşi pare a fi afirmat cândva ce mort este metafiziceşte de când face politică.**
***
Greu aş întâlni un al doilea om care să-şi fi pus destinul în problemă mai mult decât el. Nu atât tortura subiectivităţii, cât pathosul existenţial, chinul monumental al fiinţei sale, l-au interesat până la obsesie. Şi când vorbea odată de „şarpele demiurgiei”, aş vrea să ştiu dacă l-a muşcat pe cineva mai mult decât pe el.
***
**Un creştin Nae Ionescu? Îi iubesc prea mult orgoliul, pentru a-l crede numai atât. Şi apoi, în toate prelegerile lui, Paradisul n-a fost niciodată o realitate, ci numai Judecata de apoi. Iar eu eram un elev modest, care se prezenta cu maestrul pentru a ne primi condamnarea sigură.**
***
《Răscumpărare? Dar luciditatea este o crimă împotriva Paradisului şi nu există sentinţă mai gravă la marea judecată...Toate lucidităţile sunt criminale. Dacă Nae Ionescu ar fi un temperament nervos şi exploziv, drama care o trăieşte ar fi prea evidentă şi prea accesibilă. Calmul aparent îi dă, însă, gravitate şi ireparabil. Când vorbeşte de condiţia umană ca: naufragiu, catastrofă, păcat – cuvintele au un patetic reţinut şi parcă s-a rătăcit un plâns de clopote într-un tratat de logică..》
***
《*De la el am învăţat că existenţa-i o cădere şi cine m-ar putea opri să trag concluzia că scopul vieţii este chinul, autotortura, voluptatea satanică. Este drept, însă, că nu toţi au fost meniţi unei autodistrugeri frumoase şi pasionante.*》
*****
??*Emil Cioran: "Lacrimi și sfinţi": 《Cerul este singura limitã pentru delirul inimii. De ce sfinții se opresc numai în cer? Fiindcã sfinţenia este alt cuvânt pentru acel delir. Ochii nu vãd nimic. De aceea o înţeleg prea bine pe Caterina Emmerich, când ne spune cã ea vede prin inimã! Acesta este vãzul sfinților. Și atunci, cum sã nu vadã ei mai mult decât noi, care înregistrãm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afarã. Dar lumea fiind interioarã inimii, introspecția este singurul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant.
Adicã tot. Ochiul poate mãri; în inimã totul e mare. Și înțeleg și pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se cã nici frumusețea lumii și nici sfinții n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii și nici sfinţii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…**》
*****
??*Cioran = Nu a scris poezie: (spun mulți..) ★De citit cea care urmează scriere = cu mult mai prețioasă decât poemele romantice ale unor "autentici/ consacrați" dintre poeți, ZIC ȘI EU!!★- a filosofului român, așa cum este 'așezată=n' paginile din ☆"Cartea Amăgirilor"▪︎:
《**Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas;
Când te-am urât nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca să te suport;
Te-am refuzat, ca să te schimbi;
Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat.
Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile.
Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.
Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi.
Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare.
Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.**》
***
??*"Cartea Amăgirilor":《**Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane.**》
***
("Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, 2017")