[victor_homescu]

116 ani de la naştere :<< Nu pot întreba : "De ce m-am născut?"; nu pot blestema ziua naşterii mele sau declara că n-arn cerut să mă nasc>>; ● Jean Paul Sartre :"L'Etre et le neant" (Fiinţa şi neantul, 1943) :??* Fiinţa este peste tot.>>??*<< Fiinţa este sine.>>. Asta Înseamnă că nu este nici pasivitate, nici activitate. Şi una şi cealaltă din aceste noţiuni sunt umane şi desemnează conduite umane sau instrumente ale conduitelor umane. Există activitate atunci când o fiinţă conştientă dispune de mijloace în vederea unui scop. Şi numim pasive obiectele asupra cărora se exercită activitatea noastră, în măsura în care ele nu vizează în mod spontan scopul la care le facem să servească. Într-un cuvânt, omul este activ şi mijloacele pe care le foloseşte sunt socotite pasive. Aceste concepte, împinse la absolut, îşi pierd orice semnifica?*ţie. În special, fiinţa nu este activă: pentru ca să existe un scop și mijloacele, trebuie să existe fiinţă. Cu atât mai mult ea nu ar putea fi pasivă, căci pentru a fi pasivă ea trebuie să "fie". Consistenţa-în-sine a fiin?*ţei este dincolo de activ şi de pasiv. E în aceeaşi măsură dincolo de negaţie ca şi de afirmaţie.??*<< Fiinţa în sine este ceea ce este.>>
??* Neantul este punerea în discuţie a fiinţei de către fiinţă :<<Fisura intraconştienţială este un nimic în afara a ceea ce ea neagă şi nu poate avea fiinţă decât în măsura în care nu se vede. Acest negativ care este neant de fiinţă şi putere neantizatoare totodată este neantul. Nicăieri nu l-am putea sesiza într-o astfel de puritate. Peste tot în altă parte trebuie, într-un fel sau altul, să-i conferim fiinţa-în-sine în calitate de neant. Dar neantul care apare în inima conştiinţei "nu este". El este "fost". Neantul nu se găseşte, nu se dezvăluie în felul în care se poate găsi, dezvălui o fiinţă. Neantul este mereu un "altundeva". Neantul este posibilitatea proprie fiinţei şi unica sa posibilitate. Iar această posibilitate originară nu apare decât în actul absolut care o realizează. Neantul, fiind neant de fiinţă, nu poate veni la fiinţă decât prin fiinţa însăşi. Şi, fără îndoială, vine la fiinţă printr-o fiinţă aparte, care este relitatea-umană.**
***
??*<<Trecutul este substanţa În acest sens cogito-ul cartezian ar trebui să se formuleze mai degrabă: "gândesc, deci eram">> :
**La limită, în clipa infinitezimală a morţii mele, nu voi mai fi decât trecutul meu. El singur mă va defini. E ceea ce Sofocle înţelege să exprime atunci când, în Trahinienele, face să i se spună lui Deianira: "Există o maximă acceptată de mult timp printre oameni că n-ai putea să te pronunţi asupra vieţii muritorilor şi să spui dacă ea a fost fericită sau nefericită înaintea morţii lor." E şi sensul acestei fraze a lui Malraux pe care o citam mai sus: "Moartea schimbă viaţa în destin." E ceea ce, în sfăr?*şit, frapează credinciosul atunci când el realizează cu spaimă că, în momentul morţii, jocurile sunt făcute, nu mai rămâne nici o carte de jucat. Moartea ne uneşte cu noi înşine, aşa cum eternitatea ne-a schimbat în noi înşine. În momentul morţii suntem, adică suntem fără apărare în faţa judecăţilor celuilalt, se poate decide într-adevăr ce suntem, nu mai avem nici o şansă de a scăpa totalului pe care o inteligenţă atotcunoscătoare l-ar putea face. Şi căinţa ultimei ore este un efort total de a sfâşia toată această fiinţă care încet-încet s-a prins şi s-a solidificat deasupra noastră, un ultim suspin pentru a ne desolidariza de ceea ce suntem. În zadar: moartea încremeneşte acest suspin împreună cu restul, el nu mai face decât să intre în compoziţie cu ceea ce l-a precedat, ca un factor printre alţii, ca o determinaţie singulară care se înţelege numai plecând de la totalitate. Prin moarte pentru-sinele se schimbă pentru totdeauna în în-sine.**
***
??*<<Spre deosebire de trecut, care este "în-sine", prezentul este "pentru-sine". Prezentul pentru-sinelui este prezenţă la fiinţă şi, ca atare, el "nu este". Dar el este dezvăluire de fiinţă. Fiinţa care apare la prezenţă apare ca fiind în prezent. Din această cauză, prezentul apare în mod antinomic ca nefiind, atunci când este trăit, şi ca fiind măsura unică a fiinţei în măsura în care ea se dezvăluie ca fiind ceea ce ea este în prezent.Prezentul meu este de a fi prezent. Prezent la ce? La această masă, la această cameră, la Paris, la lume, pe scurt la fiinţa-în-sine >>
***
??**Viitorul e cel care decide dacă trecutul este viu sau mort :<<Viitorul este trecutul depăşit ca în-sine dat către un în-sine care ar fi propriul său fundament, care ar fi în măsura în care eu aş avea spre a fi el. Posibilul meu este libera reluare a trecutului meu, în măsura în care această reluare poate să-I salveze întemeindu-l. Eu fug de fiinţa fără fundament care eram către actul fondator care nu pot să fiu decât sub chipul lui aş fi.*
***
*A avea, a face şi a fi sunt categoriile cardinale ale realităţii umane. Ele subsumează toate conduitele omului. A cunoaşte, de exemplu, este o modalitate a lui a avea. Aceste categorii nu sunt fără legătură între ele şi mai mulţi autori au insistat asupra acestor raporturi. O relaţie de acest fel pune Denis de Rougemont în lumină atunci când scrie în articolul său despre Don Juan: "Nu era suficient să aibă." Şi tot o legătură asemănătoare se indică atunci când se arată un agent moral făcând pentru a se face şi făcându-se pentru a fi. Totuşi, tendinţa antisubstanţialistă biruind în filosofia modernă, cea mai mare parte a gânditorilor au încercat să îi imite, pe terenul conduitelor umane, pe aceia dintre predecesorii lor care înlocuiseră în fizică substanţa cu simpla mişcare. Scopul moralei a fost, multă vreme, acela de a-i furniza omului metoda de a fi. Era semnificaţia moralei stoice sau a Eticii lui Spinoza. Dar dacă fiinţa omului trebuie să se resoarbă în succesiunea actelor sale, scopul moralei nu va mai fi de a ridica omul la o demnitate ontologică superioară. În acest sens, morala kantiană este primul mare sistem etic care substituie pe a face lui a fi ca valoare supremă a acţiunii. Eroii Speranţei sunt în cea mai mare parte pe terenul lui a face şi Malraux ne arată conflictul vechilor democraţi spanioli, care încearcă încă să fie, cu comuniştii, a căror morală se descompune într-o serie de obligaţii precise şi detaliate, fiecare dintre aceste obligaţii vizând un a face particular. Cine are dreptate? Valoarea supremă a activităţii umane este un a face sau un a fi? Şi, oricare ar fi soluţia adoptată, ce devine a avea?*
***
*Ce este, deci, clipa?**Clipa va fi atunci un început şi un sfârşit. Într-un cuvânt, dacă sfârşitul unui proiect coincide eu începutul unui alt proiect, se va ivi o realitate temporală ambiguă, care va fi limitată de un neant anterior în măsura în care ea este început şi de un neant posterior în măsura în care este sfârşit. Dar această structură temporală nu va fi concretă decât dacă începutul îşi apare lui însuşi ca sfârşit al procesului pe care-I paseifică. Un început care apare ca sfârşit al unui proces anterior, aceasta trebuie să fie clipa. Ea nu va exista, deci, decât dacă ne suntem nouă înşine început şi sfârşit în unitatea unui acelaşi act.*
***
**Moartea a fost întotdeauna - pe nedrept sau pe drept, încă nu putem determina - considerată ca termenul final al vieţii umane. Rilke se străduieşte să arate că sfârşitul fiecărui om se aseamănă vieţii sale, deoarece întreaga viaţă individuală a fost pregătire a acestui sfârşit. Ar fi zadarnic să recurgem la sinucidere pentru a scăpa de această necesitate. Sinuciderea n-ar putea fi considerată ca un final al vieţii căruia i-aş fi propriul fundament. Într-adevăr, fiind act al vieţii mele, ea însăsi primeşte o semnificaţie pe care doar viitorul poate să i-o dea; dar cum ea este ultimul act al vieţii mele, îşi refuză acest viitor; astfel, rămâne total indeterminată. Într-adevăr, dacă scap de la moarte sau dacă "dau greş", nu voi judeca mai târziu sinuciderea mea ca pe o laşitate? Evenimentul nu va putea să-mi arate că alte soluţii ar fi posibile? Dar cum aceste soluţii nu pot fi decât propriile mele proiecte, ele nu pot să apară decât dacă eu le trăiesc. Sinuciderea este o absurditate care face ca viaţa să mi se prăbuşeacă în absurd.**
***
("Lumea este umană. Se vede pozi?*ţia foarte specială a conştiinţei - fiinţa este peste tot, în contact cu mine, în jurul meu, ea se lasă pe mine, mă asediază şi eu sunt trimis continuu din fiinţă în fiinţă, această masă care este aici este fiinţă şi nimic mai mult; această stâncă, acest copac, acest peisaj: fiinţă şi altceva nimic. Aş vrea să prind această fiinţă şi nu mă mai găsesc decât pe mine.")
***