<<Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. Într-o fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta este raportul.>>
****
<<Gabriel Liiceanu, astăzi 2021, mai, duminică 23, împlinește 79 de ani.>>
***
24 decembrie 1982 :**Mult iubite Domnule Noica = Țin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a facut-o la Păltiniș, în timp ce urcam pe poteca pietruita care duce spre cabana d-voastra. Poza este făcută din spate și are în ea o elocventa a insotirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astazi este ajunul Craciunului și simt nevoia să mă deschid catre obiectele iubirilor și veneratiilor mele, mă întorc către d-voastra, din departarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, și vă mulțumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-ati lăsat să îl facem împreună. De „despartit“ poate fi vorba doar in sensul că drumul ce mi se deschide în față trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastra, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoțire, ce îmi măsoară din departare poticnirile, șovăiala și regasirile. Așa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastra..**
***
**Asist cu bucurie la «despartirea» lui Gabriel de mine. O grabesc chiar. Voi sfârși în singurătate așa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu…“ (Constantin Noica, "Jurnal de idei").
***
● Gabriel Liiceanu: «Jurnalul de la Păltiniş» a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când «te întâlneşti» cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta. Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit? Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filosofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în «paradisul culturii», până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el... Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor....Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. «Cultură» înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. Despre „nevoia pură de a consemna» La momentul apariţiei, «Jurnalul» a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. (…).Oamenii vor avea întotdeauna parte de un «infern» (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un «paradis» în care să poată evada. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea.**
https://www.youtube.com/watch?v=8_s8...Gdnnk7Q3x7ORaY