mda... a 'degenerat', indeed, da nu din vina mea! eu nu am facut decit sa ridic la fileu isteria preopinentului
postez mai jos un txt 'la tema', scris (am verifikt) p 25 sept. 2005 pt revista d antropologie 'martor'; presupun k a si aparut, k nu s-au sinkisit sa-mi trimita vreun exemplar...
lectura placuta! (& i expect feedback :oops: )
Topuri ºi paradigme
Cînd au încercat sã facã un top al filmelor româneºti de la-nceputuri ºi pînã în prezent, ziariºtii interesaþi de acest subiect – ºi care-ºi închipuiau, fireºte, cã este un subiect care intereseazã ºi publicul! – s-au izbit de douã obstacole fãrã legãturã aparentã între ele. (Nu, nu e vorba (numai) de slabul apetit al unora dintre cei chestionaþi de a se înhãma la un „test” care-i expune în verdictele ºi idiosincraziile lor - cînd nu, de-a dreptul, în inconsecvenþele ºi „amiciþiile” inerente...)
Unul se leagã de fragilitatea canonului în cazul artei a ºaptea: cîþi dintre criticii noºtri (care nu sînt numai cronicari!) ºi-au bãtut capul sã discute, în mod serios, acest canon – în condiþiile în care Cinema-ul (românesc) rãmîne Cenuºãreasa artelor, cu o influenþã cvasi-nulã asupra paradigmei culturale blocate în „triada regalã” Literaturã-Muzicã-Picturã? În România, din motive mult prea numeroase pentru a fi analizate aici, Cinema-ul nu face parte din canonul cultural obligatoriu. ªi poate cã nu este chiar o întîmplare cã singurii cineaºti pe care îi valorizeazã paradigma sus-menþionatã sînt nu doar regizori de film, ci mai ales de teatru: Liviu Ciulei ºi Lucian Pintilie. La noi, „marile” polemici cinematografice au fost jurnalistice, punctuale ºi legate cu precãdere de malversaþiunile financiare ale juriilor CNC; singurul critic care a început un travaliu salutar de repunere în discuþie a canonului – de ieri ºi de azi – este Valerian Sava, în a sa Istorie criticã a filmului românesc contemporan (Editura Meridiane, 1999), al cãrei prim volum apãrut se opreºte imediat dupã „Obsedantul deceniu”... Dar dl Sava este un „franctiror” ocultat, marginalizat, izolat, sau pur ºi simplu ignorat: dacã discutarea canonului este anevoioasã în cazul Literaturii, atunci, în cazul Cinema-ului, ea este pur ºi simplu accidentalã!
Al doilea obstacol þine de momentul mult prea recent (circa 4-5 ani) în care am asistat la irumperea ºi impunerea unui posibil „nou cinematograf românesc” fãcut de tineri (de la Cristi Puiu la Cristi Mungiu). Chiar dacã, sã zicem, cîteva din cele mai bune filme româneºti din toate timpurile (Balanþa lui Pintilie, E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil sau Patul conjugal al lui Daneliuc) au apãrut în primii ani de dupã Revoluþie, numai filmul lui Caranfil era un debut care aducea, într-adevãr, ceva nou; celelalte douã nu fãceau decît sã continue – cu vervã ºi panaº – filmografii importante în condiþii de libertate. În aceste condiþii, nu cred cã se poate vorbi despre o „înnoire” a Cinema-ului românesc înainte de seria consistentã de filme inauguratã de Marfa ºi banii al lui Puiu, urmat la scurtã vreme de Filantropica lui Caranfil, de Occident al lui Mungiu, de Furia lui Radu Muntean, de Examen al lui Titus Muntean ºi, acum, de Moartea domnului Lãzãrescu al aceluiaºi Puiu... Toate aceste titluri (deloc egale ca valoare, dar avînd ceva în comun) au apãrut în succesiune, în rãstimpul aceluiaºi an sau la distanþã micã unul de celãlalt, dînd impresia unei miºcãri concertate de renaºtere (tematicã ºi formalã) ºi de repunere în discuþie a tropismelor cinematografice autohtone.
Lãsînd de o parte, acum, aceste considerente (ce þin de istoria artei în chestiune), trebuie spus cã – dincolo de ierarhii ºi canoane – ceea ce a adus cu adevãrat nou cinematograful de dupã 1990 este, evident, libertatea tematicã. Regizorii au fost, în fine, liberi sã-ºi punã pe ecran propriile poveºti, sã ecranizeze cum vor cãrþile care-i pasionau sau sã facã ºi una, ºi alta, amestecînd obsesiile personale cu sugestii preluate din literaturã. Termenul forte, aici, este: „personal”. Cãci altfel, sigur cã da, ºi regizorii din perioada comunistã amalgamau sugestiile literare cu propriile idei – numai cã ºi unele, ºi altele nu erau 100% „personale”, ci treceau prin filtrul – alienant – al cenzurii. Iar ea, cenzura, avea drept de „final cut” – aºa cum producãtorii marilor studiouri americane fac, ce ironie, dintotdeauna. Cenzura comunistã reteza aluziile prea transparente sau subiectele „neconvenabile”, ºi puþin îi pãsa de impactul comercial al filmului – oricum, cu excepþia filmelor istorice ºi poliþiste semnate Sergiu Nicolaescu sau a ºuºelor actoriceºti semnate Mircea Drãgan sau Geo Saizescu, nu se putea vorbi de „succes comercial” în România lui Ceauºescu... Evident, „cenzura capitalistã” este interesatã, în principal, de profit: dacã un film conþine lucruri susceptibile sã îndepãrteze spectatorul mediu (de la subiect la tratarea lui regizoralã), acel film este „remontat” pînã corespunde formatajului standard.
Paradoxul este cã marea problemã a filmului românesc de dinainte de ’89 a fost prezenþa cenzurii, iar marea problemã a filmului românesc post-’89 este absenþa cenzurii! Cinematograful a reuºit sã scape de cenzura ideologicã, dar nu cred cã i-ar strica o formã de cenzurã comercialã. Evident, nu în cazul filmelor de autor, ci în cazul filmelor de serie: în cazul primelor opereazã oricum, cu „succes”, o cenzurã a publicului... Obiºnuit cu pelicule care nu pun probleme, doritor de divertisment facil (cu atît mai doritor cu cît televiziunile i-au inoculat acest format de evaziune!), publicul românesc nu este încã (ºi îmi mãsor cuvintele!) la înãlþimea propunerilor venite din partea cineaºtilor adevãraþi. Avem, cum spun americanii în filme, „a situation”, pentru cã un cineast adevãrat nu se preteazã la „prestãri servicii” cãtre populaþie, regizorii mediocri care puteau „servi publicul” s-au volatilizat, iar spectatorul mediu aºteaptã filme poliþiste ºi comedii; existã, aºadar, un contratimp fatal între cerere ºi ofertã. Un cineast adevãrat – spre deosebire de un meseriaº standardizat – doreºte sã se exprime, sau sã exprime Realitatea, sau ºi una, ºi alta, în timp ce marele public – cum spuneam – nu vrea „Realitate”, vrea divertisment. Iar atunci cînd nu-l gãseºte la cinema, rãmîne închis în casã, cu televizorul deschis. Sclav adormit al automatismelor.
ªi totuºi, Realitatea (un concept greu de circumscris, dar totuºi operaþional) este – mai ales acum, dupã o jumãtate de secol de amputare a ei de pe marile ºi micile ecrane – singura motivaþie serioasã pentru ca un tînãr regizor sã se apuce de film. Filmul este, prin definiþie, Realitate (adicã Adevãr) 24 de fotograme pe secundã. Iar ceea ce fãcea, iarãºi prin definiþie, documentarul – ca specie cinematograficã – a fost revendicat, mai nou, de filmele de ficþiune. Lungmetrajele româneºti din ultima perioadã (aceea la care mã refeream la început) înseamnã (ºi) o luare în posesie, cu mijloace specifice, a acestui teritoriu vast ºi accidentat care se numeºte „Realitate”. Întîmplãtor sau nu, în momentul în care documentarele unor tineri regizori încearcã sã recupereze „petele albe” din istoria mai mult sau mai puþin recentã (vezi Decreþeii lui Iepan, sau Marele jaf comunist al lui Solomon), lungmetrajele de ficþiune ale congenerilor acestora focalizeazã – nervos – pe „istoria” zilei de azi, revelînd semnificaþiile clipei. Mai mult: existã o hibridare fertilã a ficþiunii de cãtre documentar (ca în Moartea domnului Lãzãrescu) sau, la modul simetric, a documentarului de cãtre ficþiune (ca în Asta e, al lui Thomas Ciulei). Chit cã nu s-a ajuns, încã, la o situaþie de „graniþã fluidã” între ficþiune ºi documentar, existã semne cã – cel puþin în cazul unora dintre cineaºti – separãrile stricte între genuri sau specii devin futile, ºi totodatã inoperante pentru critici... Ceea ce conteazã, pînã la urmã, este un imens – ºi, fãrã îndoialã, nepremeditat – travaliu recuperator al dimensiunii antropologice: toate filmele româneºti de dupã 1990 - indiferent de calitate! - reprezintã o oglindã fidelã a mutaþiilor umane (sociologice ºi altfel) pe care le-a cunoscut societatea româneascã în ultimii 15 ani. Din aceastã perspectivã, valoarea producþiilor cinematografice este secundarã interesului pe care un cercetãtor într-ale antropologiei îl poate gãsi în oricare dintre titlurile apãrute dupã 1990! Cum competenþa mea se opreºte, însã, aici, nu pot decît sã sper cã un asemenea subiect este destul de incitant pentru a i se consacra un studiu serios; ar fi, în orice caz, un semn îmbucurãtor cã, mãcar în zona aceasta, greoaia paradigmã culturalã axatã pe Literaturã º. cl este lãsatã – benefic - deoparte...
Alex. Leo ªerban