am început acum să mă uit la Die Vogelpredigt de Clemens Klopfenstein, şi se pare că filmul e plin de conceptualism din ăsta la mişto, apar tot felul de personaje care de care mai "acreditate" care vorbesc despre film, glamour, capital. un fel de turnul babel deghizat în road movie, sau doi actori în căutarea unui regizor. oameni care nu au un leu în buzunar, de aceea nu pot decît discuta, cu rafinamentul gourmet - ilor care nu-şi permit nici mămăligă. probabil de acolo şi faza cu filmul ca vis, ca visare
. la o pungă de pufuleţi măcar. foarte tongue-in-cheek. se vede cum macroseriozităţile
fatassy coboară cu cu toată greutatea lor fesieră pe faţa actorului.. dramatic, scoţînd la iveală toată expresivitatea înfometată de artă. din primele minute ale filmului (se poate discuta şi serios despre chestiile alea, dar filmul nu este serios, ci ia "adevărurile" ca platitudini, ca locuri comune, care sunt de multe ori folosite ca plăcuţele cu "aplaudaţi!", "rîdeţi!", "tropăiţi!", de la emisiunile cu rating mare.) :
