Moonlight (2016)
Moonlight (2016) este filmul unei dureroase boli ce contamineaza tot mai multi oameni ai zilele noastre: singuratatea. Structurat exact ca si un spectacol de opera, pelicula e compusa din 3 acte. Totul insa incepe asa cum ii sta bine unei compozitii de autor, cu o uvertura de scurta durata in care doar avem timp sa-l intalnim pe tacutul pusti ce va fi sub diferite forme, ghidul nostru in aceasta lume a strazii. Incepe actul I.
Little (Alex Hibbert), Chiron (Ashton Sanders)si Black (Trevante Rhodes) sunt cele trei chipuri care personifica acest caracter principal al povestii noastre. Daca pe pusti nu poti decat sa-l lauzi, el interpretand magistral un rol greu, expresiv si cu mare expunere, Black mi s-a parut foarte bine ales. Are acest Trevante Rhodes ceva al lui in priviri si in comportament incat m-a fascinat aparitia sa din acest film. Despre adolescentul Chiron, nu prea mi-am format o parere, sau ma rog, prefer sa mi-o pastrez pentru mine. El trece destul de neobservat; isi face treaba si gata. Singurul plus e ca ne-a razbunat prin acel scaun rupt de spatele insuportabilului coleg de clasa. Scena aia chiar ca a meritat.
Din sala am auzit doar exclamatii de multumire si vorbe de sustinere care concluzionau la modul "chiar o merita!" sau "in sfarsit!"
Multi au concluzionat ca
Moonlight este un film al maturizarii. Pe ce anume si-au argumentat oare acesti oameni catalogarea? Cand Chiron este un personaj complex insa stagneaza pe plan emotional, fiind unul si acelasi din copilarie pana la maturitate. Nu in asta consta toata discutia din restaurant cand Kevin ii replică lui Black că desi nu-l vazuse de mai bine de 10 ani, inca il cunoaste si il intelege pentru ca in realitate, nu s-a schimbat deloc? Poate ca cei care vad un parcurs initiatic, un drum al maturizarii se lasa pacaliti doar de transformarea fizica, care da, este spectaculoasa. Dar in spatele acestei schimbari radicale zace acelasi timid pusti, tacut si care e dispus sa asculte si sa ierte asa cum o face si cu maica-sa la clinica de dezintoxicare. Insa la nivel sentimental, Chiron este acelasi inocent ce nu a evoluat deloc. Ce cu adevarat se maturizeaza sau mai bine zis se matureaza in aceasta poveste de viata este sentimentul de goliciune si singuratate. El se simte inca din debutul peliculei si se cronicizeaza sub ochii nosti. Aidoma unei boli, cresterea exponentiala a acestei tulburari interioare a unui om, macina pe tacute persoana in care si-a gasit locas, unicul tratament disponibil fiind un umar pe care sa te poti sprijini si o persoana alaturi de care sa poti sa redevi tu insuti. Iar daca simti nevoia sa iti transformi intreaga viata, intreaga suferinta, propria persoana intr-o lacrima, intr-o picatura de apa si sa vrei sa te pierzi in imensul ocean al uitarii, sa nu iti fie jena sa o faci.
O particularitate a filmului este "inramarea vizibilului". Cu totul neobisnuita ca focalizare si cu cadre miscate sau care nu cuprind tot ce se intampla, de multe ori pierzandu-se o buna parte din locul unde se desfasoara actiunea sau din personaje (vezi scena inotului sau scena tavalelii din copilarie), impresia e ca asisti la o filmare haotica, din mana si care iti solicita la maximum atentia. Dar acest tertip are logica lui si da roade intrucat astfel concentrat nu ai cum sa nu participi alaturi de protagonist si sa il insotesti prin toate cele 3 etape ale evolutiei sale in drumu spre maturitate. Atentie, am spus maturitate nu maturizare!
Si imaginea are o finisare la fel de grosolana. Lumini care se reflecta mai tot timpul in lentila obiectivului sau cu tot felul de obiecte care la o expunere fara "aditivi" (adica fara filtre pretentioase si sofisticate adaugate filmarii) , se resfrang in camera si creaza un aspect de documentar. Iar asta se simte foarte bine, accentuand senzatia de real si de plauzibil a ceea ce vezi.
Tot la capitolul imagine sa remarcam multitudinea de cadre ce beneficiaza de un colorit suprarealist. Astfel nu mai e vorba despre o rasa anume, ci despre oameni albastrii, violeti, movi sau alte nuante obtinute prin expunerea la diferite nunante si intensitati ale luminii. Artificial artistic, dar daca sprijina teoria din titlu..., ce putem face?
Ca si un mic minus, meschin si carcotas, as pune aceasta latura sentimental-umana a traficantului de stupefiante. Fortata si nu prea, vina si mustrarile de constiinta sunt parte a povestii. Nu neg ca si acesti "comercianti" sunt oameni, dar parca prea li se ingroseaza aceasta latura in povestea noastra.
Concluzie: Un film de viata, cu o filozofie de analizat si la care merita meditat, real si interesant.
Nota 8,58!
Ps. Am parcurs un comentariu al lui CTP, personaj pe care il gasesc interesant in materie de pareri pe care le emite, dar de data asta, analiza lui si "cumulul" de dramatism pe care il identifica in acest scenariu, nu l-am inteles. Negru, traficant de droguri si homosexual este pentru dnul Popescu ceva exagerat. Sa fie varsta cea ce il plaseaza pe respectabilul domn in afara peisajului? A mai fost un episod similar in aceste zile, cel al telefoanelor cu lanterne in care un alt domn nu intelegea de unde atatea astfel de dispozitive la un loc...