[Mercutio]

filmul e mai profund decat pare la prima vedere. e "o felie de viata" all right, dar care atinge cateva chestiuni existentiale. sfarsitul in schimb imi suna ca o nota falsa.
avem deci acest tanar, traind intr-un colt uitat de lume, abia remarcabil pe harta, intr-o familie neconventionala, diferit de ceilalti ca aparitie fizica, condamnat, cu alte cuvinte, a fi un singuratic. totodata e destul de inteligent si constient pentru a intelege conditia lui, pentru a nu se multumi cu ceea ce ofera aceasta existenta, asa cum o fac majoritatea concetatenilor lui. el nu vrea sa se "ingrope" in acest loc, de aici toate tribulatiile, toate incercarile de a lupta cu soarta. nu mai stiu cine spunea, Heidegger parca (o sa ne spuna Liviu dupa ce citeste noua lui carte) sau Sartre, ca suntem aruncati pe lumea asta si lasati sa ne descurcam. nu ne alegem locul in care ne nastem, nu ne alegem parintii, cateodata venim pe lume din greseala, din lipsa de condom (asa cum deduce Noi despre el insusi din vorbele tatalui lui). regasim aici ideea aceasta, plus aceea ca toate incercarile de a se schimba ale oamenilor, de a-si depasi conditia, reprezinta expresia mediocritatii lor (vezi scena in care tatal nu reuseste sa incropeasca o melodie la pian, drept pentru care distruge pianul, incercarea lui Noi de a sparge banca). idee total opusa celei care apare foarte des in filmele americane, in coming of age movies mai ales, unde eroi ajung din mizerie pe culmile succesului. ar fi fost mult mai intreg, mai unic, filmul, ca sa zic asa, daca autorul ar fi pastrat acelasi ton pana la final. dar faptul ca Noi supravietuieste avalansei e un soi de happy-end ieftin. e ca si cum, cel putin asa da de inteles scena de final, cineva acolo sus face compensatii, aranjeaza lucrurile, ca si cum ar exista pe lume o justitie suprema sau divina. ceea ce suna fals.

3 stele