Dunkirk (2017)
Ca senzatie, ca atmosfera, filmul a fost extraordinar. A inceput abrupt si, dupa cativa pasi, alaturi de grupul de soldati englezi, bubuitul asurzitor de foc de arma te arunca direct in teatrul de operatiuni militare, cu tot cu fotoliu si, eventual, cu popcornul din dotare. Clar, e un film care trebuie urmarit in cinema, pentru ca o casa, indiferent de camera unde se va face vizionarea, fiind prea mica pentru asa un ecou, pentru asemenea detunaturi.
Putine dialoguri, personaje traumatizate si situatii limita. Totul gandit pentru a asigura o experienta socanta, de tipul celei suferite de soldatii acelor vremuri. Un specialist in domeniu spunea ca sonorul din film ar fi cu mult peste ceea ce auzeau si simteau soldatii, atunci, pe malul marii. Un camp deschis, asa cum este plaja, disipeaza mult din decibelii impuscaturilor de orice fel, fie arme, mortiere sau bombe. Insa, regizorul stie ca un sunet de calitate tine captiv privitorul in actiunea filmului, il terorizeaza si il tintuieste definitiv, aidoma copilandrilor-soldati, inrolati in siruri interminabile si innebuniti de groaza la fiecare suierat de glont sau uruit de avion.
Personajele sunt doar de moment, cu ele incepe actiunea filmului si cu ele se si termina. O viata de dupa imagine nu li se asigura. Sunt ca niste naluci care se dizolva dupa lasarea cortinei, devenind acei eroi necunoscuti pe langa statuia carora trecem zilnic, fara sa realizam ca si ei au fost, candva, persoane reale (au trait, au iubit si au suferit ca noi). Filmul insa nu se poate trece cu vederea tot atat de usor precum personajele din el. Oroarea razboiului, desi e un front vestic, lucrurile petrecandu-se mult mai profesionist fata de tot ce am vazut in productiile rusesti, de exemplu, ramane cu tine si te va marca intens. Nu e mizerie, nu e umilinta, nu e dezumanizare in cel mai profund grad, insa e frica; acea spaima aidoma mortii. In fond, asta e si "farmecul" acestei ultime productii a lui Nolan: ca nu iti umple capul cu povesti particulare. Solidaritatea ori patriotismul, dar nu cel verbal, ci unul practic, aplicat, reprezinta cheia acestei constructii de proportii aproape epice. Pacat de acel moment usor lacrimogen, frumusel, n-am ce sa spun, dar care cam trage filmul spre stereotipurile blockbuster-elor. Bine macar ca nu se intinde prea mult, ca dimensiune.?*
Prezentele feminine tind spre zero. In afara celor doua figurante, care au si cate o replica, nimic. Iar asta iarasi e bine. Si nu, nu sunt misogin, doar ca vreau sa vad un film barbatesc despre adevarata armata si nu despre indragostiti ce poarta poza iubitei, mototolita in captuseala mantalei. E un timp si pentru astfel de momente, dar nu acest fapt este surprins in film.
Am tot vazut laudata coloana sonora. Sincer, eu nu am prea sesizat-o pe parcursul vizionarii. In afara unor acompaniamente ce care amplificau actiunea, sunete in crescendo mai mult decat muzica in adevaratul sens al cuvantului, nu am sesizat altceva. Sau poate am fost eu prea prins cu de-ale razboiului si nu am mai dat atentie acestui aspect, desi ma indoiesc. Mi-a placut, totusi, acel ritm cardiac pe care fondul sonor l-a asigurat. Parea o bataie de inima din ce in ce mai rapida, gata-gata sa iti sparga pieptul, timpanele ori creierul. Toata aceasta orchestratie contribuie la cresterea tensiunii si nu diminueaza cu nimic starea de razboi care te cuprinde inca de la inceput.
Concluzie: Un film despre un caz real, care te introduce, in cel mai natural mod cu putinta, in mijlocul evenimentelor. Senzatia apasatoare de prezent este de neinlaturat si, prin ea, descoperi camarazi de arme, la limita sanatatii mintale ca si tine. Groaza, stresul, frica, lasitatea sunt omniprezente si asta intareste placerea sadica a vizionarii. Peste toate, ca un topping, vine sunetul, atentie, doar cel din sala de cinema, sunet autentic ce iti va face sa iti inghete sangele in vene.
Nota 8,11 pentru un film deosebit, realizat de un prodigios regizor, tanar si nelinistit. Big Like, Nolan !