[anaemona]

Harry and Tonto mi se pare o fresca a Americii anilor 70. Cind ma gindesc la America anilor 70 ma gindesc la drifters, oameni fara un suport real in viata, oameni fara echilibru, oameni care nu-si gasesc locul. Filmul nu mi se pare a fi un road movie, pentru ca, dupa mine, road movie-ul implica o transformare interioara a celui care calatoreste, care se dezvaluie treptat pe durata filmului in acompaniamentul peisajului, ori in cazul de fata, personajul aflat la drum este egal, nu se schimba, nu e influentat de ce se petrece in jurul lui, e ca un ghid intr-un muzeu, care ne prezinta diverse exponate. Filmul ne prezinta o paleta foarte pestrita de personaje, toti avind in comun instabilitatea, fie ca tine de confortul fizic si/sau psihic, cum e in cazul lui Burt, care iese cu o pusca in brate cind aude zgomot in casa, emotional, in cazul lui Shirley, material, in cazul lui Eddie sau pur si simplu oameni care nu stiu ce vor, nepotul care nu vorbeste, pustoaica fara minte fugita de acasa. Cel mai putin ni-l prezinta pe Harry, motiv pentru care nici nu se poate spune ca este un film dedicat virstei a treia. Inclin sa cred ca asta a fost intentia autorului, un spectacol al Americii cu Harry si Tonto pe post de moderatori iar prezentarea de la inceputul filmului doar o inducere in eroare, o gluma putin amara. Asa cum la spectacolul lui Letterman nu aflam mai nimic despre David Letterman, tot asa, mai nimic nu ni se spune despre Harry, in afara de ceea ce e evident: e vaduv, are copii si pisoi. Nu zic ca nu i-a iesit filmul lui Mazursky, dar, pentru mine, prezentarea asta detasata e un minus destul de mare al filmului. Poate altii au vazut geniul acolo unde vad eu golul, asa cum un alt film cu multe premii Oscar ne arata frumusetea Americii intr-o punga goala care se plimba timp de zece minute in fata camerei (figura de stil care mi-a placut foarte mult). La polul opus mi se pare interpretarea lui Art Carney, care reuseste sa faca dintr-un personaj modest, banal, inarmat cu un pisoi si un limbaj liber un turnesol de emotii. Nu stim nimic despre Harry, dar il vedem cum se enerveaza, cum sufera, cum se distreaza. Filmul nu e sentimentalist, nu zaboveste prea mult pe nici una din emotii, pe nici unul din personaje, inclusiv pe iubirea din tinerete. Am fost extrem de placut impresionata de scena din azil, a fost extrem de umana, fara sa vrea sa ne traga de mina in fata batrinetii, a singuratatii, mai ales intr-un loc atit de impersonal cum e azilul. Si fara sentimentalismul amintirilor, din contra, usor amuzanta. Filmul are o latura destinsa, amuzanta, in contrast cu severitatea cu care critica societatea, prin personajele ei. Din nou, pentru mine, latura asta amuzanta e putin cam prea stridenta, aici chiar ma deranjeaza ca vrea sa mi-o bage in ochi. Nu multumesc, prefer sa ma amuz cind vreau eu, la ce dialoguri vreau eu, nu am platit biletul la teatru si acum imi scot banii rizind cu gura pina la urechi la orice gluma demodata, pot oricind sa inchid televizorul si sa merg la culcare. M-a deranjat teatralitatea anumitor scene, dar actorii au salvat scenele de fiecare data, asa cum a fost masa in familie, unde a fost invitat si janitorul. Fantastica prezenta lui. Fantastic dansator! Cea mai amuzanta scena mi s-a parut cea din inchisoare, cu vraciul care iti ia durerea cu mina, la propriu, dar discuta despre cum i s-a stricat blenderul si cit de fericita va fi nevasta cind o sa-i duca altul in loc. Mi-a placut si comisvoiajorul, dar nu pentru poanta rasuflata cu pisicile (iarasi teatralitatea de care nu as fi avut nevoie), ci pentru ineditul personajului, un cowboy care vinde suplimente si-ti da retete plus gluma “good women, bad nutrition”. Motanul merita si el un premiu, un Oscar al felinelor.

2.75 stele