|
Evident, vizați sunt tinerii. Pe aceștia îi găsim în sistemul de învățământ. De foarte multe ori i se reproșează acestui sistem românesc faptul că tinerii nu învață ce trebuie. Ce trebuie, de fapt? Păi exact ce nu se face în școli. Nu li se spune, practic nici profesorii nu prea știu să explice, care este rolul efortului intelectual în dezvoltarea intelectului. Sau rolul imaginației. Stimularea imaginației înseamnă mărirea capacității de anticipare. Dacă oamenii ar avea mai multă imaginație, ar anticipa consecințele mai rapid și cu mai multă acuratețe, și multe conflicte, minore sau mai profunde, ar putrea fi evitate. Adică viața ar fi mai frumoasă. Aceste lucruri pot fi realizate în bună măsură prin filme. Atât prin vizionare, cât și prin realizarea lor. Desigur, discret, subtil, pentru că organismul uman are un sistem de apărare care respinge tratamentele brutale. Impunerea, pentru că uneori nu poate fi evitată, trebuie precedată de inducerea unui respect față de un program, față de o autoritate.
De exemplu, când eram la liceu în Câmpina, pedagogul internatului, benevol/obligatoriu, ne-a dus într-o duminică seara la Casa de Cultură. Trebuia seara, pentru că urma o proiecție de diapozitive color realizate în peșteri. Am fost fascinat de acele imagini, care nici nu aș fi crezut că există. Similar, am văzut un film cu un naufragiu pe mare. De atunci am înțeles că imaginea/filmul este cel mai eficient mijloc de comunicare, nu numai în spațiu, dar și în timp.
Prin reducerea săptămânii de lucru la 5 zile, cum învățarea este înfrățită cu tinerețea, iar aceasta nu stă pe loc, diriginții sunt obligați să organizeze acțiuni extrașcolare, pe care să le menționeze în rapoartele de activitate. Le menționează, dar nu le fac. Nu numai din cauza faptului că ei înșiși nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar și pentru că elevii nu cooperează. Deși ar fi cea mai simplă acțiune, vizionarea unui film este exclusă. Nu există film românesc fără un vocabular vulgar/obscen, cu pretenție de artă. Am văzut și un lungmetraj de animație care era atins de această pecingine, și filme care ar fi trebuit să fie și pentru copii! Cineaștii noștri nu-s capabili să accepte că un profesor care își dă toată osteneala să educe elevii, nu poate să le spună că vocabularul trivial duce la violență verbală, care de cele mai multe ori degenerează în violență fizică, apoi să vadă împreună filme în care vulgaritatea e ceva „firesc”, „natural”, numai pentru că „artistul cineast” nu a fost capabil să găsească altă exprimare, eventual cinematografică. Apoi, dacă altă cale nu ar exista, un „bip” la locul potrivit în momentul potrivit ar fi numai bun, dar „artistul” consideră că astfel i se alterează „opera”. Dacă ar face filmul pe banii lor, i-ar interesa și numărul de spectatori, pe care i-ar găsi foarte ușor printre tinerii din sistemul de învățământ. Pe de altă parte, dacă o astfel de exprimare ar fi agreată, filmele românești ar avea mai mulți spectatori, nu doar câteva mii! Sunt filme în care joacă excelent și copii, dar aceștia nu le pot viziona „cu clasa”, sau cu părinții! N-aș fi uzat de această pledoarie, dar ANCR, pe lângă realizarea filmelor proprii, își propune și promovarea filmelor profesioniștilor, iar din acest punct de vedere are oarece dificultăți.
Liceenii, cel puțin cei din București, care vor să intre la UNATC, fac și ei filme în prezent, dar, cum era de așteptat, îi copiază pe discipolii lor, încât nu pot organiza proiecții nici în școlile proprii.
|