[Malombra]

Twinsen, așa o fi , cu spui tu. eu tind să cred că nu arunc așa, de-a valma, pentru că nu știu de unde ți-a venit ideea că aș lua în derâdere creștinismul sau orice altă confesiune, exemple please. parcă am spus, destul de clar, că filmul prezintă FORME de credință, MANIERE de a crede, nu definiția bună la toate a creștinismului. da, pentru mine a zâmbi încurcat când omul de lângă tine e sfâșiat e o problemă, a pune pe seama deranjamentelor mentale o izbucnire de revoltă e și aia o problemă.
iar că nu știu despre ce vorbesc, păi așa e , eu nu am decât doi ochi și o memorie failibilă. tu nu?

eu pricep că nu suntem de acord, dar de aici și până a-mi pune în cârcă un anti-teism batjocoritor e cam mult, nu crezi?
pentru mine filmul rămâne povestea unei persoane care, împovărată de durere, își ia asupră-și o povară și mai mare, pe care nu a putut-o căra. femeia aia vrut să fie sisif, a vrut să arate că poate suporta neomenescul și nu i-a reușit, și nu sunt eu aia care să judec că nu a reușit pentru că era mai slabă sau mai nepricepută decât alții sau pentru că furia durerii, a nedreptății, a împins-o să vrea să repete scenariul divinității care iartă cu brațele deschise pe cei ce i-au schingiuit fiul. ea s-a dedicat, a vrut să compenseze golul lăsat de răpire, dar până și biblia abundă de cazuri în care nu cei mai devotați sunt și cei mai premiați. viața pare să dea dreptate acestei dezordini, e ceea ce se întâmplă cu femeia asta. când merge la ucigaș, singurul lucru pe care îl mai imploră de la el e să-i lase ultima urmă de demnitate, de superioritate legitimă, aceea de a-l putea ea ierta, dacă nu absolvi de vină. iar el îi fură și chestia aia, o zdrobește. și o mai și face, la bătaie de joc (sau nu?) părtașă la o crimă nedefinită, pentru care o iartă. pentru mine e și un film despre limite, dar repet, e un film care nu celebrează ANUMITE forme de reverență religioasă. ce să-i faci , eu am văzut dubii unde tu ai văzut osanale, se mai întâmplă.

toate cele de mai sus sunt la modul IMHO - (sper că se vede asta). nu-i neg filmului calitățile, dacă îi contest anumite aspecte, nu înseamnă că îl fac zob și trag apa, sper că și asta se înțelege.

” Prabusirea vine din revolta impotriva unui Dumnezeu care il iarta pe ucigasul copilului ei, devenind oarecum complicele acestuia.”

eu cred că el încearcă să o tragă și pe ea în mocirla crimei, pentru că iertând-o , odată că o face pe ea egala lui și pe el egalul ei, dar prin asta îi spune: nu ești cu nimic mai bună decât mine, sunt la fel de puri sau la fel de impuri, o apă și un pământ. iar în capul ei ce o fi: ” cum de nu se desface cerul? cum de lucrurile continuă să curgă la fel?” . tu crezi că ea trebuia să creadă și mai departe, chiar după ce a fost martoră la o ordine injustă de lucruri. spui că finalul e pustiu și trist și, înțeleg, ca să nu fi fost așa,ea trebuia să treacă peste sine și să creadă mai departe. atunci viața ei ar fi avut un rost. pentru tine lucrurile par să se rezolve într-un angajament religios, care elimină durerea sau o sublimează. pentru mine nu. și mai ales nu în formele de creștinism din film. eu nu o văd pe ea ca pe o creștină autentică, pentru că acela (creștinul) nu vrea să-și demonstreze că e hardcore. eu văd creștinismul ei ca o sfidare. și nu o pot judeca.
în fond, câți nu văd ca normal faptul că un părinte ucide pe asasinul copilului său?
femeia asta ce poate? ăsta nu e kill bill, ea nu se poate răzbuna decât pe sine și pe dumnezeu, despre care i s-a spus că ar guverna în mod drept lumea.

ultimul edit.