Pentru tine crestinismul e ceva ridicol din start, arunci de-a valma termeni ca "letargia convertirii", "fericire lobotomizata", "absurditate", "inumanitate", fara sa intelegi de fapt despre ce vorbesti. E exact atitudinea reflectata intr-o gramada de filme.

Milyang e exceptional, prin faptul ca, fara a fi un film crestin, e capabil sa ilustreze psihologia unei experiente religioase. Si odata ce ajunge la nivelul asta de intelegere ,e imposibil sa mai judece si sa dea verdicte simpliste. Filmul nu prea "bate" nicaieri, doar arata. Cand ii moare copilul protagonistei, apare intrebarea naturala "de ce?", iar un raspuns atat intelectual cat si emotional, nu e deloc usor de gasit. Din momentul in care alege religia ca solutie, Dumnezeu chiar exista pentru ea, nu e nicio pojghita aici, ci efectiv un mod de interpreta realitatea. Intalnirea cu criminalul e motivata atat de dorinta sincera de a-l ierta cat si de orgoliul de a se dovedi superioara lui. Prabusirea vine din revolta impotriva unui Dumnezeu care il iarta pe ucigasul copilului ei, devenind oarecum complicele acestuia. Dar daca ar fi putut sa accepte lucrul asta si sa ramana credincioasa, atunci viata sa ar fi avut un sens, spre deosebire de finalul ambiguu si pustiu.