Autorul "Meșterului", 130 de ani, Adrian Maniu, născut la 6 februarie 1891 - decedat în 1968 aprilie 20 Bucureşti, unul dintre întemeietorii "Gândirii"- (alături : Cezar Petrescu și Gib Mihăescu) -, debutează în interbelic, ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară", trece prin modernism și tradiționalism, dramaturg (piesa "Fata din dafin"), traduce "Balade populare ruse”, 1954, "Basme de Puskin”, 1953, "Cantecul Niebelungilor”, 1958 -; ("Meșterul a înțeles, că lumea nouă, Biserica nouă, nu va putea învinge păgânismul - care năruia temeliile - decât întunecându-l prin jertfă. E aceiași jertfă eternă a creștinismului, jertfa fecundă, creatoare") - scrie Mircea Eliade într-un articol dedicat poetului,**Cea mai curată dintre femei/ Cea mai iubită dintre soții/ Cea care va veni întâi/ În pietre o vom zidi/ Zidul are să ție - zidul are să ție/ O să-l păzească o umbră vie**(3 acte în versuri, "22/1925), realizare de exceptie,**Menirea mea când templul e sfârșit,
Când clopotu"a sunat și s-a oprit,
Menirea mea îmi cere mai mult ș-acum zborul
Îmi dă prilejul să fiu iar făptuitorul.
Rămas bun Voevoade...Rămas bun lucrători...
Vă temeați de cel cu fruntea"n nori...
Rămas bun...zborul meu învinge viața.**("drama lui A.Maniu e construită sobru, cu nelămurite coborâri în adâncuri de suflete, cu inovații străbătute de un autentic, deși involuntar, misticism, cu intuiția marelui conflict care frământă conștiințele, răstoarnă poziții și coboară fiorii imenselor forțe vitale ce ne înconjoară- Misterul e cu adevărat și un mister dramatic" - scrie Eliade);<în "Mesterul" cuvântă : O făptură, Cumințenia pământului, Altă Făptură, Un faun, Un călugăr, Un socotitor, Boierii trecând : **Ceea ce a facut e minunat
Privește numai brîul ăsta în care bat
Aripile păsărilor de aur, în plisc cu clopoței
Din care sunetul dumnezeesc adie**
***
A.Maniu**Sufletul meu, nufăr pe ape/ Gândul de-acum, val moleşit/ Viaţa-n zadar vrea să mă-ngroape/ Totu-i sfârşit/ Dragostea mea, apă înceată şi verde/ Între nămoalele moi/ sufletul meu, albele foi îşi pierde/ albele foi/ Cad înserări, triste-n târziu lâncezite/ palide zări. Soare rănit/ trimite nopţii pe nesimţite/ somn veştejit/ Stelele, vechi luminiţe de ceară/ dorul trecut din pierdut înnoiesc/ moarte destine din tine-au să ceară/ jocul firesc/ Sufletu - nfrânt – intră ca nufăru - n ape/ Tot mai adânc, în el adâncit/ Totu-i departe, totu-i aproape/ tot/ În sfârşit**
***
D=nu Schelet :**Am scos din ascunzatoarea ei o statuetă indiană și o sărut e statuia în bronz negru a unei sfinte sau a unei dantuitoare, statuia vine din India și asta e pentru mulți principalul. Dar nu o vede nimeni, fiindcă o țin ascunsă de cei mulți = inaintea mea a iubit=o un englez care mi-a lăsat=o fiindcă îi plăceau poeziile mele. Sînt lucruri pe care ar trebui sa nu le spun. Apoi am închis bine ușa. În frig vârtejul nehotararilor joacă și mai mult. O înțepătura de argint în vâna brațului picură vechea obișnuință. Statuia indiană când o deschizi are tot ce trebuie pentru o serie întreagă de plăceri = medicina religiilor antice! Vederile îmi sînt acum luate. Simt cum rațiunea mi se desprinde și cade în chaos așa că un fruct prea copt pe o ramură. Aud numai un zgomot ciudat ca și când două din picioareke unui scaun vechi s=ar fi desprins și ar umbla singure. Ah! scaunele vechi se ridică tot ca și scaunele tinere! Pentru mine asta e o cugetare = cugetare nefiind decât o oboseală asupra căreia te oprești mai mult = a, = dar a venit d=nu Schelet! L-am invitat pe scaun = mâinile lui nu se astâmpara și tot vor să solfecieze pe masă. Eu îndepărtez statueta de bronz negru. Picioarele lui sunt arcuri de os pe care atârnă pantalonii de dril foarte mult călcati. Văd numai vârful ghetelor : parcă sunt capete de șobolani. Vreau să vorbesc că să nu înțeleagă că observ și spui :
= D= le Schelet de ce ești schelet? El= nu= eu sunt arta! Când viu sunt neînțeles, deci nu exist = când stau sunt înțeles. Observi : Imediat că nu mai sînt neînțeles sunt înțeles = fiind înțeles numaidecât un schelet = fiindcă un lucru deja înțeles = deja prins în tine nu mai are vreo importanță fiindcă e înțeles.
Urmează o pauză în care falca lui căutând să revie la nemișcare se clatina că și când ar mai mesteca în dreapta si în stânga. = Vrei să mănânci ceva? Ești foarte slab, D=le Schelet.
= Nu, eu mănânc vorbe. Ai văzut plante care prind muște, tot așa eu mă hrănesc cu suferințe. Obiectai că asta îi stricase dinții. Îmi replică o frază pe care o țin minte incomplet: = Oscar Wilde și-a vândut dinții că să aibă ce mânca = ha=ha=ha. Nu mai putui să-l opresc = deschisese statueta indiană și fără să mă întrebe, domnul Schelet își sumese mâneca brațului făcându=și o injecție într-o căpătană de ciolan = îmi rupea din nebăgare de seamă ultimul ac și acum se uita la mine pentru greșeala ce voia să-l iert; îi spusei să se uite la statueta de bronz = mi-o dăruise un englez nebun și milionar. Repetai, nu era american, era englez = își luase o orchestră din cei mai buni muzicanți pe iahtul lui care pleca în mare să-i cânte pe Beethoven în furtună = și înțelegi, marea a scuipat într-o noapte clape de pian, timbale și un joben negru (Are și el un joben negru).**
***
Poemul = (Biserica neagră) :
**Lăcaș de rugăciune, corabie în ceață
Subt luna=închisă= n cearcăn bătut pe infinit
Alături de ruină un măr bătrân, chircit
Întinde vine negre, lipsite de verdeață
O pasăre din neguri cânta, părea că spune
Prin întuneric jalea, scânteie de cleștar
Deodată căzu rouă de stele în altar
Și acest ruptă umbra sub bolta de cărbune
Dar sus de tot în turlă, un clopot de aramă
Sucit de=un preot negru, se vaită întruna
În ceruri mohorâte s=a îngropat greu luna
Iar giulgiul ei din urmă pe cruce se destramă.**
***
Salomeea (1915) - (VII) Moartea Salomeei
'Tată, câinii tăi m-au gonit din curte/ și slugile tale m-au scuipat/ Tu m-ai pedepsit pentru omul din pământ/ care vorbea prea mult/ de zenit..")
***
**Salomeea moare, distrată de nemurire.
O buclă din părul ei, o așează un înger în cuiul
unei stele, în vederea recreațiunei cometare
și întru spaima Astrologului de la Curte.
Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar
în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii
dorinței, de piciorul întâmplărilor dezlănțuite
când trec în alegorie.
Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin
obișnuință, în revărsări de culoare din triluri
de garanță.
Roaba își înțeapă pieptul cu un ac de siguranță,
desăvârșind ceremonialul.
Pe mormânt au să înflorească crini negri, și au
să treacă păsări cu picioare de aur, pe cerul
care a fost verde.
Dar nu e chiar fastuoasa înmormântare cu
torțe!**
***