|
Unfinished Piece for the Player Piano
Primul lucru care te izbește e entuziasmul exagerat al personajelor. Totul pare atît de forțat, de artificial, încît ai impresia că asiști la o farsă la care nu rîde nimeni din audiență. Apoi îți dai seama că toate personajele astea poartă măști în spatele cărora se află cu totul altceva. Și pentru ca acel altceva să nu iasă la iveală, farsa trebuie jucată în permanență, fără răgaz, fără vreun moment de respiro. Fiindcă în momentul în care un gînd pasager, purtat de acordurile insinuante ale muzicii lui Artemiev, reușește să înșele vigilența personajului, cucerind, doar pentru o clipă reduta bunei dispoziții artificial create, există pericolul ca zăgazurile să se rupă și o realitate mult mai pragmatică alcătuită din adevăruri nerostite și dureroase să invadeze spațiul idilic în care personajele se complac într-un dolce far niente parazitar.
Toată această comedie se joacă pe scena unui teatru ajuns în mîinile unui parvenit, fiu de muncitor, privit cu dispreț de cei aflați acum la cheremul său. E o societate expirată, aflată la apus, aceea pe care „omul nou” o tolerează. O societate care se menține în viață punînd în scenă o comedie cu iz stătut sau dezbătînd, din plictiseală, ideologii de care nu prea le pasă. Avem caricatura unui idealist, a unui conservator... Fiecare își declamă convingerile cu aerul unui bufon. În afara regretelor unei iubiri pierdute, nimic nu pare luat în serios. Iubire ce constituie și declanșatorul furtunii, catalizatorul tuturor frustrărilor ținute pînă atunci în frîu. Lumea e trezită la realitate (la propriu și la figurat), temporar însă. Se revine rapid, în final, la mult mai convenabila dulce ignoranță. Cred că finalul e singurul punct în care filmul șchiopătează, revenirea la „normalitate” pare puțin forțată și corny (mai ales ultimul cadru).
|