Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 18 Jun 2023, 19:43

Decesul: 134 de ani:??*Mihai Eminescu??*<<Vorbind cu mine însumi, voi zice:/ Fost-am unic/ Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?/ Mulţimea nu se naşte decât spre a muri/ Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori?>>??*moare (bolnav): 1889 iunie 15??*<**Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav/ Cu mintea depravatã și geniul trândav/ Închin a mea viatã la scârbă si-ntristare/ Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic/ Născut far" de-a mea vină, trãind fãr’mai s-o știu/ Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasã de-unde viu/ Supus doar, ca nealții, la suferințe grele/ Unesc cu ele știrea nimicniciei mele/ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău/ Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu/ A vieții osteneală o simt și n-o combat/ Aș râde doar de-o viață, dispretuind-o toatã/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/ Muncind în mine însumi, voința=n orice nerv/ Peirea cea eterna din mine să o serv,
Dar vai! nici siguranța n-o am cã mor pe veci,
-Si daca oare - a morţii mâni palide și reci
În loc să sfarme vecinic a vieții mele normã
Ar pune al meu suflet sărman în alta formă?
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Ca cu același suflet din nou să reaparã,
Migrației eterne unealta de ocară?
Nimic, nimic n-ajutã - și nu-i nici o scãpare.
Din astã lume - eternă
ce trecatoare pare,
Gonit în timp și spații, trecând din formă în formă,
Eterna fulgerare cu inima diformã,
De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenitã...
Și-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă
Spre culmea morții mele ridic ș-ast' dată încă.
Ș-ast' dată?
Cine-mi spune că-i cea din urmã oarã?**
***
??*Zoe Dumitrescu-Bușulenga, despre Eminescu - anii din urmă:
《**Când s-a trezit, o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã, cu vechi obsesii refulate. Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã, lunaticã, blândã, ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin, încã durerea i-ar fi fost mai micã. Dar la el, accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate, care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata. În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur, dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.bAsa l-au vãzut sotia lui Slavici, familia Maiorescu, în teribilele zile din vara anului 1883. Așa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat, asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling, localitate de lângã Viena, unde, în anii studentiei, trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza. În clipele de luciditate, Eminescu era coplesit de tristeti infinite, de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale. Acest spirit, care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu, fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,bsemn al unei prea nobile personalitãti. Titu Maiorescu și Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat, cu multã generozitate. Eminescu nu se mai putea regãsi, pentru el frumusetea murise. De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã, vitalã. Din nou în țară, avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti. Sora lui infirmã, atât de devotatã,Harieta, i-a fost aproape, cu infinitã solicitudine, deși și ea avea un trup la fel de chinuit de boală. Mai rãmãseserã ei doi, legați de amintirile unei copilãrii depãrtate, ca din altã lume.**》
***
《Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai, în ianuarie 1884. Dupã el pãrãsise lumea și Niculae, al doilea fiu al sãu, sinucigându-se în martie al aceluiasi an. Matei, ultimul supraviețuitor al familiei, n-a fost alături de genialul sãu frate în vremea suferinței. Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea, în sfârsit,a primei,acum istorice ediții, a poeziilor eminesciene. Elegantul volum apãrut la Socec, cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii și vignete, și care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public, n-a mai bucurat ochiul, acum indiferent si resemnat, al poetului: „Ne-nteles rãmâne gândul/ Ce-si strãbate cânturile/ Zboarã vecinic, îngânându-l Valurile, vânturile”.》
***
**Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele, în momentele umilinței trupești si ale inconstientei. Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afecțiune. Anii hãrãziti suferinței s-au scurs greu: și fiecare clipã se transforma, pentru cel care o dorise, în veșnicie, dar nu de dragoste, ci de chin. Și moartea cea mult doritã încã de prin 1878, ca o împlinire, ca o reîntoarcere mioriticã în elemente, în pãmânt, în apã, si în vegetal:...]
/// /// ///
《★"Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Sã mã lãsati sã mor/ La marginea mãrii;/ Sã-mi fie somnul lin/ Si codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Sã am un cer senin”★》
/// /// ///
[...a venit, târziu, dupã ce se uscase în el toatã mãduva vieţii. Poetul a iesit din timp, pentru a reintra veșnic în timp, la 15 iunie 1889. L-au urmat pe ultimul drum, în ziua aceea de varã, foarte multi oameni, dintre cei mai mari ai zilei, Kogãlniceanu, Titu Maiorescu și altii. O scrisoare, de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã, vorbind despre ceremonia despãrtirii, a fost trimisã de Maiorescu surorii lui, Emilia, însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat: „Bucuresti, 21 iunie=3 iulie 1889:★<<**Emilio dragã, În biserica Sf.Gheorghe Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandã primesti si un numãr din „Constitutionalul” cu descrierea îngropãrii. Articolul „În Nirvana” e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu, Rosetti, Mandrea, Laurianu, Mihãilescu, Eu, Anicuta și vro 600 de școlari si studenți (admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompã), era vreme acoperitã, linistitã, nu vânt, nu zgomot, câteva picãturi de ploaie, vreo 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7,1/4. S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare un mare copac de ★tei★ în apropiere.**
***
??*Mihai Eminescu 《**Când voi muri s-aud
Cântare de bucium
Să uit al vieţii crud
Şi repede sbucium
Ş-un dulce glas de corn
Ş-o undă nebună
Spre tine-am să mă-ntorn
Lumină de lună
Iar tu iubita mea
Nu-mi plânge la creştet
Din ★tei★un ram îmi ia
Ci care-i mai veşted
La capu-mi să-l îngropi
Iubito, aice
Din ochii tăi doi stropi
Asupră-i să pice
Simţind cum ★teiul★meu
Asupră-mi umbreşte
Eu voi dormi mereu
Mereu el va creşte.**
***
??*T.Maiorescu:**Pentru grilaj și o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie, cu o singurã parte netezitã, pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui, si un ★tei★ înlãuntrul grilajului), se vor face subscriptii. Pãrerea mea este de 50 bani, pentru ca toți școlarii, si din Transilvania, sã contribuie. Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu**>>★
***
??*Eminescu: **Pe mare-auzi-voi vânt
Pe munte talanga
Deasupra-mi ★teiul★sfânt
Să-şi scuture creanga
Şi-n visurile-adânci
Lipsite de sbucium
Mi-a răsuna din stânci
Cântare de bucium.**
***
??*Zoe Dumitrescu-Bușulenga: 《**L-au mai urmat însã, ciudat, în acelasi an, întru întoarcerea în pulbere, cei care l-au iubit și pe care i-a iubit: Veronica, Harieta si Creangã. Nimeni nu l-a însotit, însã, pe drumul Golgotei lui.**》
***
??*Ion Luca Caragiale: "În Nirvana"≪≪Am fost de multe ori confidentul lui.[Eminescu] Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea..Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni. O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub ★„teiul sfînt”★ n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.>> ☆1889, iunie 18☆
***
??*Mihai Eminescu: poemul 《"ASTFEL A MEA VIAŢĂ
VA TRECE UNIFORM"》
Astfel a mea viaţă va trece uniform
Şi n-o să pot de somnul pământului s-adorm
Vorbind cu mine însumi, voi zice: Fost-am unic
Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Mulţimea nu se naşte decât spre a muri;
Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-au durat sicrie,
Nici în nisip vreo urmă lăsar-a lor picioare,
Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururea pe atâţia, câţi fură cu putinţă,
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă.
Să fiu aşa ca dânşii, ca unda ce scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zădarnic o femeie
Pe mări şi pe corăbii stăpân să fie vântul
Pe numele-mi uitarea, pe inimă-mi pământul
Un gând ce nimănuia nu i-a trecut prin minte
Ce n-au fost, n-o să fie de acuma înainte.

18 Jun 2023, 19:43	#572
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	Decesul: 134 de ani:??Mihai Eminescu??<<Vorbind cu mine însumi, voi zice:/ Fost-am unic/ Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?/ Mulţimea nu se naşte decât spre a muri/ Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori?>>??moare (bolnav): 1889 iunie 15??<Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav/ Cu mintea depravatã și geniul trândav/ Închin a mea viatã la scârbă si-ntristare/ Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic/ Născut far" de-a mea vină, trãind fãr’mai s-o știu/ Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasã de-unde viu/ Supus doar, ca nealții, la suferințe grele/ Unesc cu ele știrea nimicniciei mele/ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău/ Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu/ A vieții osteneală o simt și n-o combat/ Aș râde doar de-o viață, dispretuind-o toatã/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã/ Muncind în mine însumi, voința=n orice nerv/ Peirea cea eterna din mine să o serv, Dar vai! nici siguranța n-o am cã mor pe veci, -Si daca oare - a morţii mâni palide și reci În loc să sfarme vecinic a vieții mele normã Ar pune al meu suflet sărman în alta formă? La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer, Ca cu același suflet din nou să reaparã, Migrației eterne unealta de ocară? Nimic, nimic n-ajutã - și nu-i nici o scãpare. Din astã lume - eternă ce trecatoare pare, Gonit în timp și spații, trecând din formă în formă, Eterna fulgerare cu inima diformã, De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită, Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenitã... Și-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă Spre culmea morții mele ridic ș-ast' dată încă. Ș-ast' dată? Cine-mi spune că-i cea din urmã oarã? *** ??Zoe Dumitrescu-Bușulenga, despre Eminescu - anii din urmă: 《Când s-a trezit, o vreme s-au amestecat în mintea lui bolnavã frânturi de viatã realã cu reminiscente din operã, cu vechi obsesii refulate. Dacã ar fi avut o nebunie neîntreruptã, lunaticã, blândã, ca aceea în care a trãit aproape 30 de ani Hölderlin, încã durerea i-ar fi fost mai micã. Dar la el, accesele de insanitate alternau cu intervalele de nemiloasã luciditate, care fãceau moartea mult mai de dorit decât viata. În rãstimpul acceselor trãia într-o exaltare penibilã pentru cei din jur, dar mãcar nestiutã pentru întunecata constiintã.bAsa l-au vãzut sotia lui Slavici, familia Maiorescu, în teribilele zile din vara anului 1883. Așa a fost dus la sanatoriul Dr.Sutu si internat, asa a fost trimis la sanatoriul din Ober-Döbling, localitate de lângã Viena, unde, în anii studentiei, trecuse sã-l vadã pe Al.I.Cuza. În clipele de luciditate, Eminescu era coplesit de tristeti infinite, de rusine si mai ales de un sentiment chinuitor al inutilitãtii sale. Acest spirit, care atinsese cea mai mare strãlucire datã vreodatã de poporul sãu, fusese asociat întotdeauna cu o modestie si o lipsã de ambitie incredibile,bsemn al unei prea nobile personalitãti. Titu Maiorescu și Junimea au suportat spezele acestor deplasãri rãmase fãrã rezultat, cu multã generozitate. Eminescu nu se mai putea regãsi, pentru el frumusetea murise. De acum încolo searbãda lui viatã avea sã se desfãsoare lipsitã de aceastã dimensiune pânã atunci indispensabilã, vitalã. Din nou în țară, avea sã-si târascã trupul tot mai bolnav de la Botosani la Iasi si la Bucuresti. Sora lui infirmã, atât de devotatã,Harieta, i-a fost aproape, cu infinitã solicitudine, deși și ea avea un trup la fel de chinuit de boală. Mai rãmãseserã ei doi, legați de amintirile unei copilãrii depãrtate, ca din altã lume.》《Bãtrânul Eminovici se stinsese la câteva luni dupã prãbusirea fiului sãu Mihai, în ianuarie 1884. Dupã el pãrãsise lumea și Niculae, al doilea fiu al sãu, sinucigându-se în martie al aceluiasi an. Matei, ultimul supraviețuitor al familiei, n-a fost alături de genialul sãu frate în vremea suferinței. Cel mai edificator gest a fost sãvârsit de Titu Maiorescu prin publicarea, în sfârsit,a primei,acum istorice ediții, a poeziilor eminesciene. Elegantul volum apãrut la Socec, cuprinzând 61 de piese lirice între elegante frontispicii și vignete, și care a cunoscut o rapidã rãspândire în rândurile marelui public, n-a mai bucurat ochiul, acum indiferent si resemnat, al poetului: „Ne-nteles rãmâne gândul/ Ce-si strãbate cânturile/ Zboarã vecinic, îngânându-l Valurile, vânturile”.》 * Harieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele, în momentele umilinței trupești si ale inconstientei. Dar poate cã nici ei nu mai erau în stare sã-i dãruie afecțiune. Anii hãrãziti suferinței s-au scurs greu: și fiecare clipã se transforma, pentru cel care o dorise, în veșnicie, dar nu de dragoste, ci de chin. Și moartea cea mult doritã încã de prin 1878, ca o împlinire, ca o reîntoarcere mioriticã în elemente, în pãmânt, în apã, si în vegetal:...] /// /// /// 《★"Mai am un singur dor/ În linistea serii/ Sã mã lãsati sã mor/ La marginea mãrii;/ Sã-mi fie somnul lin/ Si codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Sã am un cer senin”★》 /// /// /// [...a venit, târziu, dupã ce se uscase în el toatã mãduva vieţii. Poetul a iesit din timp, pentru a reintra veșnic în timp, la 15 iunie 1889. L-au urmat pe ultimul drum, în ziua aceea de varã, foarte multi oameni, dintre cei mai mari ai zilei, Kogãlniceanu, Titu Maiorescu și altii. O scrisoare, de o mare frumusete prin gravitatea ei reculeasã, vorbind despre ceremonia despãrtirii, a fost trimisã de Maiorescu surorii lui, Emilia, însotitã de o floare de pe sicriul celui plecat: „Bucuresti, 21 iunie=3 iulie 1889:★<<Emilio dragã, În biserica Sf.Gheorghe Nou cosciugul deschis al lui Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poeziilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunzã de la cosciug si pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandã primesti si un numãr din „Constitutionalul” cu descrierea îngropãrii. Articolul „În Nirvana” e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu de la bisericã prin Bulevard pânã la cimitirul Belu, Rosetti, Mandrea, Laurianu, Mihãilescu, Eu, Anicuta și vro 600 de școlari si studenți (admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompã), era vreme acoperitã, linistitã, nu vânt, nu zgomot, câteva picãturi de ploaie, vreo 5 minute, apoi iar bine; cortegiul a pornit din bisericã pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7,1/4. S-a luat de la Primãrie un mormânt de veci pentru el; e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare un mare copac de ★tei★ în apropiere. * ??Mihai Eminescu 《Când voi muri s-aud Cântare de bucium Să uit al vieţii crud Şi repede sbucium Ş-un dulce glas de corn Ş-o undă nebună Spre tine-am să mă-ntorn Lumină de lună Iar tu iubita mea Nu-mi plânge la creştet Din ★tei★un ram îmi ia Ci care-i mai veşted La capu-mi să-l îngropi Iubito, aice Din ochii tăi doi stropi Asupră-i să pice Simţind cum ★teiul★meu Asupră-mi umbreşte Eu voi dormi mereu Mereu el va creşte.* *** ??T.Maiorescu:Pentru grilaj și o piatrã pentru mormânt (eu cred o mare stâncã brutã de marmorã cenusie, cu o singurã parte netezitã, pe care sã fie inscriptia Mihai Eminescu si poate 4 versuri ale lui, si un ★tei★ înlãuntrul grilajului), se vor face subscriptii. Pãrerea mea este de 50 bani, pentru ca toți școlarii, si din Transilvania, sã contribuie. Sâmbãtã seara s-a înmormântat Eminescu>>★ ** ??Eminescu: Pe mare-auzi-voi vânt Pe munte talanga Deasupra-mi ★teiul★sfânt Să-şi scuture creanga Şi-n visurile-adânci Lipsite de sbucium Mi-a răsuna din stânci Cântare de bucium.* *** ??Zoe Dumitrescu-Bușulenga: 《L-au mai urmat însã, ciudat, în acelasi an, întru întoarcerea în pulbere, cei care l-au iubit și pe care i-a iubit: Veronica, Harieta si Creangã. Nimeni nu l-a însotit, însã, pe drumul Golgotei lui.》 ** ??Ion Luca Caragiale: "În Nirvana"≪≪Am fost de multe ori confidentul lui.[Eminescu] Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea..Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca „Luceafărul lui — nemuritor și rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni. O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot așa de dureroasă cît și de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub ★„teiul sfînt”★ n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.>> ☆1889, iunie 18☆ ** ??*Mihai Eminescu: poemul 《"ASTFEL A MEA VIAŢĂ VA TRECE UNIFORM"》 Astfel a mea viaţă va trece uniform Şi n-o să pot de somnul pământului s-adorm Vorbind cu mine însumi, voi zice: Fost-am unic Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec? Mulţimea nu se naşte decât spre a muri; Ce e dac-al ei număr cu unul voi spori? Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie, Din leagănul cărora nu s-au durat sicrie, Nici în nisip vreo urmă lăsar-a lor picioare, Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare, De-a pururea pe atâţia, câţi fură cu putinţă, Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă. Să fiu aşa ca dânşii, ca unda ce scânteie, Ca lacrima ce-o varsă zădarnic o femeie Pe mări şi pe corăbii stăpân să fie vântul Pe numele-mi uitarea, pe inimă-mi pământul Un gând ce nimănuia nu i-a trecut prin minte Ce n-au fost, n-o să fie de acuma înainte.