[marx]

Pecetea Sofiei Coppola: ca si in “The Virgin Suicides”, in “Lost In Translation” doamna Coppola reuseste in cel mai inalt grad sa nareze exceptionalul (nevoia de ruptura, de transformare, de trecere, de depasire, in acest caz) eroilor sai, totul cuprins in oceanul de banalitate al cotidianului; nepasarea generala insoteste pas cu pas criza personajelor; nimeni nu are timp, emotii, cuvinte pentru nevoia celuilalt, doar actiunea extrema (sinuciderea, in primul film amintit, incremenirea, apatia, in cel discutat acum) par a fi solutiile care pot inceta, care pot stopa, si asta momentan, superficialitatea simtirii si privirii zilnice. Ceea ce (ma) impresioneaza la Sofia Coppola este conturarea in film(e) a unei impresii generale de neschimbare, pe care spectatorul o resimte constant, nimic nu vesteste nimic, nimic nu curge, iar in realitatea istoriei filmice (ca si in realitatea fiecaruia) de fapt se cristalizeaza neincetat prabusirea.

Aplaud cum acest/aceasta gionloc incearca sa-si depaseasca starea de miriapod filosofic.
O noua mostra de candoare candida : el/ea resimte "o impresie generala de neschimbare" in care "nimic nu curge", dar naratiunea filmului "cristalizeaza prabusirea". [un fel de ....duios gionloc trecea]. Vorbeste cu patima de "nevoia de ruptura, de transformare, de trecere, de depasire" ,iar apoi afirma "nimic nu curge". Nu e contrazicere de idei, pt ca gionloc nu are idei, el/ea serpuieste lent printre fragmente confuze, nu are forta de sondaj, ci doar de propunere. Nu risca stratificari, ci doar atinge epidermal. Scrie perpendicular pe eveniment,dar cu fir rasucit. Un fel de Turn Babel al exprimarii(de asta mi-e si greu sa citez punctual).
Dar imi place de gionloc si cutia lui craniana ce pare de chibrituri.