|
* * *
Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,
Spre dulcea-ți fericire.
Sînt chip din gîndul tău cioplit,
Dorești o nălucire.
Și crede tu, cel rătăcit în vis
Și în suspin și chin,
Cu cît aproape par că ți-s,
Cu-atîta-mi ești străin.
Așa copii, ademeniți de lună
Ce-n unde tremură zîmbind,
S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună
Destramă chip de-argint.
Spre nici un bine lacrimile-ți nu-s,
Și nu te-ncrede-n vis,
Că-n ceruri luminează luna, sus,
Nu ție, ci-n abis.
(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|