|
* * *
Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină,
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mîngîiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mînă cu griji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dînșii în somnul tihnit.
Iară de ce le-ar păsa de acela ce zilele-și trece trîndav,
Noaptea-și petrece în zbucium deșert să slujească netihnei?
Candela zbate-și lumina. În jurul ideii alese
Gînduri sfioase rotesc și e ca și cum curcubeul
Mută culoarea-n culoare. Îmi tremură suflet și cuget.
Inima, cum un Icar și cum fluturii, suie spre focul
Sacrei idei. Iară focul nu iartă. Aripele,-arzînd,
Sîngeră bezna în cerc, în plutiri șovăite prin clipe.
Arsă, voiește să ardă din nou... Și eu totuși, eu încă nu știu
Voia cuiva ce înseamnă și ce ocoli nu se poate...
(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|