|
* * *
Atîta noapte blîndă, atîta dulce pace!
Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,
Atît adînc de cer fără prihană tace.
Noi - fericiți și singuri, cu noaptea împreună!
Tu să mă crezi nebun și să mă crezi cum vrei!
Iubirea să mai cuget nu mă lasă.
Cu suflet covîrșit în vraja ei,
Vorbesc. De nici o stavilă cuvîntului nu-i pasă!
Sînt bolnav de un dor ce margini nu mai știe,
Iar, bîntuit de el, eu nu-l mai tăinuiesc:
Voiam să știi de negrăita-mi bucurie
Și voi striga: iubesc! Pe tine te doresc!
(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)
__________________
Cinematografia însăși e doar un roman gigantic scris din foarte multe unghiuri și citirea lui durează doar o secundă în viața Universului.
Intensitatea universului în care trăiesc se traduce prin viața cu specia mea și-mi recunosc limitele când conștientizez granițele Universului.
Viață = timp = distanță = viteză = Univers = Poveste = cinematografie.
|