[1MicuCelUmilSiViril]

Michael Sadler - Un englez la Paris (educația continentală)
(și un intermezzo necesar,
Karel Capek - Cartea Apocrifelor)

Din păcate, eu nu sunt unul din cei ce citesc cărțile de la sfârșit spre început. Abia pe ultima pagină, pe exteriorul coperții de final, se expică vag despre ce este vorba în această carte, deși am unele dubii și acolo.
Dacă nu ați citit Peter Mayle, Stephen Clarke și vă place stilul lor, citiți-o. Știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e! Cartea se doreste o lectură ușoară, de vară. E aceeași Mărie cu aceeași pălarie (știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e!), întâlnită și la ceilalți doi scriitori englezi citați mai sus, toți amorezați de Franța, unde trăiesc și scriu ce văd acolo prin ochi englezești - despre lucruri, obiceiuri, vorbe, totul e luat la rost (ce nu e ca la ei, în Anglia, bineînțeles). De fapt, nu numai în cazul lor, nu numai la acest stil de cărți, în mai toate cărtile de după anul 2000 se cântă, la unison, aceeași piesă. A, bineînțeles, mai ales la această editură la care a apărut cartea asta.

Dar, pe o vreme așa de caldă, ce poți face? Citești de astea de care ai mai citit, ca să meargă mai ușor cititul.
Bine că personajul nu s-a prezentat ca englez de stil clasic, cu pălăria tipică lor și manuși în mâini, că atunci chiar mă luau nădușelile citind.
Și aceasta este tot povestea unui englezoi ajuns la Paris, ca și la ceilalți doi, (cu unele observații particulare ale autorului), cu pățanii de oraș ale unor oameni cu ifose, care nu se consideră din cei obișnuiți (despre aceștia vorbesc), însă, din ce ni se arată, e un fel de "râde hârb de oală spartă", la fel ca și la ceilalți doi scriitori (cu unele observații particulare ale autorului).

Are și poante superficiale și deștepte, plecând de la felul de a fi al francezilor. Cartea e hazlie în destule locuri, dar abundă în termeni franțuzești lăsați intenționat netraduși în română (nu neapărat foarte cunoscuți), care poate fi un inconvenient, la un moment dat, sau un careu obositor de rebus, care ia mai mult timp pentru descifrare/dezlegare. Suntem noi francofoni, dar nici în așa măsură. Hai să spunem că bucureștenii știu, dar și ei, dacă Bucureștiul e Micul Paris, folosesc un Mic dicționar francez, logic nu? Om fi noi saxofoni... de aștia, dar nici chiar așa! Dar ce suntem noi, pachiderme, să ținem minte toate cuvintele învățate în școală, la franceză? Mai ales această generație tânără. Ori atât o fi considerat autoarea traducerii, domnița Ruxandra, că se poate face de banii pe care i-a primit pentru traducere.

Adică, ce vreau să spun, "întâmplător" traduce toate uzualele și nu traduce din cele mai puțin întalnite, ori o fi cenzura, bat-o vina? Iar "lui Madame Edith", formulare târâtă prin toată cartea, eu, totuși, o consider greșeală. "lui", în l. română, nu e... unisex!
Din această cauză, recte, traducere incompletă, îndrăznesc să spun că e o carte numai pentru elitele de acolo (acolo = editură, mai e cazul să spun n.m. = nota mea?)
E o lectură ușurică, dar are și lucruri interesante. Logic, după ea, cred că o să schimb direcția, cu cartea lui G. Mickes - "Cum să fii englez" sau un ungur la Londra (ungurul = G. Mickes, asta-i ca-n bancul cu 'olteanul'), o carte de la aceeași editură și colecție. Dar, dacă și acolo sunt lăsați termeni în maghiară, acolo "nem tu dom"! E un du-te-vino la modă (și beletristic), după cum se vede.

Revenind la cartea lui Michael Sadler, apărută în colecția "Râsul lumii", asta iar e dubios. Ce să înțelegi? (după ce citești cărți aparținând colecției) Colecția e de râs? Vedeți lista tuturor cărților apărute în colecție, la sfârșitul acestei cărți.
Umor de ofiliți, fără vână, fără nimic! Sub zece cărți sunt tentante (din peste 50). Nu se pune problema, mai mult ca sigur cărțile acestei colecții au avut mare succes la public. Văd că așa își aleg editurile cărțile pe care le publică și așa și le promovează. Tocmai asta, marele succes la public, ridică un mare semn de întrebare. Prin asta nu mă refer la nivelul scăzut al cititorilor, nu! E o legatură, dar nu e asta. Întrebarea e alta, cum poți avea mare succes la public când publicul de azi nu citește mai deloc? Să ai mare succes la un public care nu citește e o inimaginabilă performanță.
Ay, hombre! Que editura! Humusmanitas!

În fine! Bă, mi-am zis, aștia l-au lăudat de parcă era un leu coborât de pe stema Angliei! Ia să-l citesc și eu, mi-am mai zis. Și uite așa, am început să-mi tot zic, una după alta.
Acu, ce să zici? Unui țărănoi venit la Paris din Anglia rurală, după spusele lui, normal că toate "i se par" anapoda.
Cartea e bine scrisă, dar are inconvenientul pe care l-am spus, au mai facut si alții asta. Așa că se recomandă numai ălora cu numele Fani. Se poate verifica cine a făcut-o primul, din acest grup omogen de scriitori, măcar atat. Se poate vedea, la fiecare din ei, anul apariției cărții. Bănuiesc că nu toți și-au scris cărțile în același an, căci, atunci, se poate vorbi despre o conspirație a acestor scriitori englezi pentru a arăta că e bine de trăit în Franța.

Romanul e bun pentru cineva care vrea să trăiască în Franța sau să viziteze această țară, e un ghid foarte complet.
De la autor aflăm că englezii și-au recăpătat rușinea (trebuie să fie toți rumeni în obraji, îmbujorați), pe când francezii nu. I-au trebuit numai două capitole să plece în Franța pentru a-și căuta locul/locuință.
Englezul amintește de vorbitul actual al (cocoși)lor ff. prescurtat, de culturile de canabis din apartamentele lor, de responsabilii, care se află acolo, între ei, pentru problemele Occidentului, în opinia micilor burghezi parizieni aburiți.
Foarte simpatică - prima întâlnire cu gașca de cinci francezi veseli, la bistro. E unul dintre ei, care are texte faine și pe care îl mai citează de-a lungul cărții. La fel, haosul în traficul parizian din centrul orasului este frumos și amplu descris.
Aici am un micus comentarius. Dl. ăsta englez vorbește despre indisciplina șoferilor francezi în trafic. Eu mă uit la noi și văd că din minoritatea celor ce dețin mașini cu volan pe dreapta, majoritatea lor sunt veniți de la Zidul lui Hadrian, chiar dacă nu sunt blonzi ca strămoșii noștri, geto dacii, și chiar dacă în fiecare seară ies cu Bmw-ul la un porumb "fert", asta însă nu le interzice să mai respecte și ei regulile de circulație, nu de bun simț.

Deja la cap. 8, o posibilă întâlnire cu o femeie, o întâlnire pe care nici el nu și-o explică ce este, de fapt, în urma căreia avea să se autodefinească, mai târziu, în raport cu capriciile femeiești, pe care, cu timpul, le va înțelege.
Trebuie menționată și analiza gramaticii franceze, care dă bataie de cap străinilor. Singura lui mângâiere e că și francezilor, de la introducerea limbii oficiale, în 1600 și ceva, până pe la 1900 le făcuse aceleași probleme.
Pas cu pas învață misterele Parisului modern, ce trebuie și ce nu trebuie să facă pentru a deveni parizian (e și caraghios).

Ca să dau o comparație, cum se făceau cărțile astea acum câteva zeci foarte bune de ani, Karel Capek, care s-a luptat cu salamandrele, are și Cartea Apocrifelor. Ei, acolo stau altfel treburile. Începem cu volumul 2, ca să terminăm mai repede. Vezi, bunăoară, conflictul dintre generații, transportat la granița dintre Epoca pietrei și cea a osului, cu lucru mult - industrial, prost și de mântuială (asta vă zice ceva, desigur) sau, după ce oamenii s-au tot jucat cu focul, îi deschid proces lui Prometeu - ciubucul lui! - deoarece e vinovat, pentru că el le-a dat focul. Se poate spune că a fost câștigat, s-a ales și el măcar cu un ciubuc.
Să mai continui? Urmează o părere despre cei împărțiți în tabere. Și nu e vorba că nu trebuie să fie mai multe, e vorba de modul cum cântăresc problemele. Fiindcă acțiunea e la Teba, veți zice: e clar, acolo s-a născut Bachus!
Până la a citi această carte, reținusem că, din toată lumea, numai grecii o fac curvă pe Elena din Troia. Pe mine nu mă pun la socoteală, eu sunt observatorul. Acum, am mai găsit unul, autorul cărții. Amintind povestea spusă de Homer, soldații greci, după ce îl iau la rost pe Achile, sunt nemulțumiți că trebuie să facă război din cauza unei stricate, pe care a avut-o cine a vrut, și Hector, și Priam, care era, cum se spune, cu un picior în groapă, cu al doilea nu se specifică unde era, dar se intuiește unde era cu al treilea... membru.

Este chemat Agathon la tribună, tocmai în Beoția, pentru o expunere despre filosofie. Dar au venit doar câțiva bărbați să-l asculte. Și-a explicat faptul prin alegerile în curs de desfășurare, unde nu au loc înțelepciunea și rațiunea, ci abilitatea.
Prilej pentru o discuție despre deosebirea dintre cei trei termeni.
Mai sunt multe: scrisoarea lui A. Macedon către mentorul său, Aristotel, în care explică foarte clar că a fost nevoit să tot supună popoare, Arhimede și Imperiul Roman, cu precizari demne de cunoscut sau recunoscut, urmează niște povești biblice în care moralicește este luată omenirea la întrebări, dintre care cea care redă într-adevăr lumea asta este povestirea 'mpăratul Dioclețian, iar în Atila, se arată că oamenii erau mai mult prizonierii fricii decât ai hunilor, etc, etc. (etc pui, de obicei, când nu-ți mai aduci aminte ce era prin carte).
Anecdotă, parodie, demne de citit. Sau fantezia cu întrebarea și nedumeririle lui Hamlet, ori Don Juan impotent, ajuns la spovedanie la un preot cu sprâncene stufoase ca subsuoara unui bătrân cavalerist, cum se exprimă autorul cărții. Se continuă cu deturnarea poveștii shakespeariene despre Romeo și Julieta.
De remarcat și povestea cu cehul neamț, în care se distinge cât de veridic e personajul cel tânăr.
În definitiv, cele mai multe povestiri ale cărții sunt excelente (ele sunt scrise în ani).

Nouă revenire la Michael Sadler, mai precis la cartea lui - de multe ori comicul iese din ceea ce înțelege el din franceză și ceea ce înseamnă de fapt exprimarea respectivă.
Înarmat cu știinta de a face poante și cu pușca vânării de cotidian, cartușe se găsesc, slavă Domnului, la fel, vânat, propune felurite experiențe.
Aflat într-o țară cu vechi tradiții viticole, nu putea lipsi tocmai acest subiect. Aprecierea vinurilor la o degustare, este încă o improvizație amuzantă.

De amintit, pe scurt, remarca în ce privește alimentația: democrația a fost bună pentru oameni, dar nu pentru mâncare.
Acum Anglia nu mai e în ue, au trecut 20 de ani de cand el a scris cartea, englezii s-au lămurit probabil, mănâncă bio (vezi și la rețetele de final), Franța - încă trio, de la multinaționale, cum spune el (este și un film din anii '60 cu de Funes, Coluche, în care o firma Tri..., strămoașa oficială a multinaționalelor, făcea mâncare de asta nouă).
Eu sunt curios să aflu când vom găsi în galantare creier de inteligență artificială. Ah, ce-aș face un creier pane, de inteligență artificială! Voi nu? Dar trebuie să-i precizeze statutul. Dacă-i ca om, nu mă bag, nu-s canibal. Dar dacă-i animal, merge. După cum veți vedea, în carte nu e vorba numai de mâncare și de bucătaria franceză.
În sfârșit de paragraf, după toate neplăcerile semnalate de autor, dacă era român, putea parafraza și el din marii noștri clasici:
Ce-mi aduci tu mie, dulce Europă?
Eu sunt o persoană cam hipermetropă.

Cateodată observi la autor o nuanță cunoscută - în descriere are ceva din V. Mușatescu.
Nu putea fi actual, dacă nu povestea despre grevele democrației în paralel cu "tragedia" sa, cea de a nu putea circula pe unde dorea, dar și despre pățaniile lui, de exemplu, pierderea pantofilor din picioare în timpul intervenției violente a poliției franceze (numiți les chisdes. Așa o fi? Văd că, acum, e o adevarată modă la noi, numai prospatură de chisdes vezi în toate orașele), blocarea Parisului, ș.a.m.d., iar în capitolul următor, lipsa de soluții a întregii suflări și divizarea ei (stg. - dr.), unde intră în ecuație până și viermii din merele bio - frumos zis acolo!

Totuși, așa cum strecoară șopârle, e și duplicitar, posibil în virtutea dorinței de a crea echilibru, dar așa nu ajungi să fii echilibrat, ci extremist, într-o parte sau alta. Dacă erau personajele, se înțelegea radiografia facută, dar era concluzia lui, de aceea, e cateodată neconcludent. E bun, dar vrea să câștige o pâine din asta.
Compromisul e ceva uzual (și) astăzi, uzurparea moralității - e democratic, nu? - sub semnul declarației generale că ăsta e omul (e și măgărie, după ce-l dresezi să fie vită să-l și acuzi de asta). Măcar pe hârtie se poate evita acest șablon mulțumitor și motiv totodată, deci, dăunator.
Asta e și diferența, din acest punct de vedere, scriitorii clasici scriau în spiritul a ceea ce credeau, cei de azi scriu și în spiritul a ceea ce nu cred, pentru că le prinde bine. Mereu au fost din ăștia, nu-i vorbă, dar azi sunt cei mai mulți.
Așadar, cum să priviți comentariul meu? Aici e cazul unui fotbalist bun într-un meci puțin mai slab, din cauză că se află într-o echipă foarte slabă, dar cu pretenții (vezi comentariile comicilor renumiți vizavi de condițiile pentru umorul actual, firește că execrabil, în general. Eu i-aș zice, pe românește, amputarea umorului pe motive neîntemeiate).

Dar, să mai zicem!
Și el ia la bâză teatrul modern, la care, ca tot omul, participând, se cam plictisește.
Incântător e capitolul despre francezii care iubesc englezii și englezii care iubesc francezii, a se înțelege din asta că trăiesc, zic ei, ca vecinii lor de peste Canal, acuzându-și compatrioții, dar de fapt au numai niste tabieturi împrumutate, subiecți calificați drept niște superficiali de către autor. Sentimentele puternice se dezlanțuie cu ocazia renumitului meci de rugby Anglia - Franța.
Este dezastruos de amuzant cum prietena lui franțuzoaică își face loc în calendarul ei încărcat și pentru el.
Capitolul 23 e pe placul meu, despre inegalabilii Moliere, Marivaux și despre pregătirea autorului pentru o întâlnire cu o franțuzoaică din ce în ce mai îndepărtată de el.

Câteodată analizează în detaliu, în mod foarte comic, un element, fapt, lucru, dar prea banale. E salvat de dl. Bandol, un personaj cu substraturi profunde: teză, antiteză, sinteză, cu replică la toate, poetică și deranjantă.
Partida de sex are loc, totuși, și e una numită interculturală, desfășurată sonor întrucâtva după tiparul poveștii cu bicicleta galbenă din filmul cu M. Moraru si T. Caragiu.
Pe urmă, apare și gelozia, odată cu apariția în decor a unui american. Își face calculele și se retrage. Pleacă acasă, mai mult, anul franțuzesc propus expirase. La sfârșitul studiului, face suma învățăturilor.

La dispoziții finale și tranzitorii e de precizat este că povestea acestui Galahad, care a făcut-o cu Edith pe o masă, dar n-a spus dacă era rotundă, e mai bună decât canicula, o prefer. Pentru caniculă, parafrazând, putem spune: habemos... apa! Cu voia Domnului!