[victor_homescu]

"Il Decamerone"/"Decameronul", în expozeul autorului * Giovanni Boccaccio * :**Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; or, printre aceștia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei. Încă din fragedă tinerețe și până în vremurile de față, eu, ca unul care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălțătoare și curată, poate cu mult mai înălțătoare și mai curată decât s-ar cuveni umilei mele stări - așa precum ar putea crede unii, din cele câte povestesc - deși găsit-am laudă și prețuire la aceia care îmi aflaseră iubirea și erau oameni înțelepți, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o îndur, și nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesățioase; iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui prieten și mângâierile lui mi-au adus atâta ușurare, încât sunt pe deplin încredințat că numai datorită lor se face c-am scăpat cu viață. Dar, după voia Aceluia ce-i fără de sfârșit și care a rânduit prin legi nestrămutate ca tot ce-i omenesc să piară, iubirea mea, mai arzătoare ca orișicare alta, pe care nici o hotărâre, nici o povață, nici o rușine ce-ar fi putut s-o amenințe sau vreo primejdie care s-ar fi iscat dintr-însa n-au izbutit s-o frângă și nici măcar s-o zdruncine - s-a măcinat ea însăși cu vremea, în așa măsură, încât nu mi-a lăsat în suflet din tot ce-a fost odinioară decât doar desfătarea pe care o dă de obicei acelora ce nu cutează să se avânte prea departe pe primejdioasele-i întinsuri; drept care, de unde înainte vreme iubirea îmi era chin, azi, fiind înlăturată orișice suferință, rămas-am doar cu bucuria. Cu toate acestea însă, deși durerile au pierit, nu mi-au pierit din minte binefacerile de care am avut parte pe vremuri de la aceia care din dragoste față de mine sufereau și ei la gândul chinurilor mele; și nici nu cred c-am să le uit vreodată, până în ceasul morții. Or, după cum dintre toate virtuțile, după părerea mea, recunoștința e cea mai vrednică de laudă, tot așa după cum nerecunoștința e vrednică de ocară, fiindcă n-aș vrea să par un nerecunoscător, mi-am pus în gând ca atât cât pot, în schimbul celor ce-am primit, acum că în sfârșit pot zice c-am scăpat din mrejele iubirii, s-aduc un dram de mângâiere, dacă nu acelora care m-au ajutat și care, mulțumită înțelepciunii lor și sorții celei bune, din fericire, n-au nevoie de ea, măcar acelora ce-i duc lipsă.**
***
** Și chiar dacă sprijinul meu ori mângâierea mea, cum vreți să-i ziceți dumneavoastră, n-ar însemna mare lucru față de unii ca aceștia, eu totuși socotesc că-i bine să te înfățișezi cu ea acolo unde lipsa se arată a fi mai mare, atât pentru că mângâierea e mai folositoare acolo, cât și pentru că e mai dragă aceluia ce are nevoie de ea. Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților? Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voieși pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite să rămână, spre marea lor mâhnire, mereu întru aceleași gânduri, de nu le vin în minte și nu le înviorează altele noi și mai plăcute; unde mai pui că ele, femeile, îndură totul cu mult mai greu decât bărbații. Așa ceva nu li se întâmplă bărbaților îndrăgostiți și ne putem da seama în chip vădit de lucrul ăsta. Ei, dacă sunt munciți de doruri sau de gânduri negre, pot să-și aline plictiseala și amărăciunea lor, în fel și fel de chipuri: căci ei, dacă doresc, pot să se plimbe în voie, să audă și să vadă nenumărate lucruri, să meargă la vânat, la pescuit, să călărească, să joace cărți sau alteori să-și vadă de negustorie. Și dintre toate acestea, fiește care în parte are puterea de-a atrage sufletul zbuciumat la sine, cu totul sau barem în parte, și de a-i întoarce fața de la un gând mai uricios, măcar pentru o bucată de vreme, dacă nu mai mult; după care, sufletul, într-un fel sau altul, ori își găsește o mângâiere, ori nu mai suferă așa mult. De aceea dar, ca să se îndrepte prin mijlocirea mea măcar în parte vina Sorții, care s-a dovedit zgârcită în ajutorul ei tocmai acolo unde ar fi fost mai multă nevoie de el, adică la femei, pe care le cunoaștem cât sunt de slabe și plăpânde, într-ajutorul și scăparea acelora care iubesc (căci celorlalte le e de ajuns acul, fusul și depănătoarea), mi-am pus în gând să povestesc o sută de povești, ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veți vrea să le numiți, istorisite în zece zile de către o preacinstită ceată de șapte doamne și trei tineri care s-au întovărășit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioară, precum și câteva cântări cântate întru desfătarea lor de către doamnele amintite.**
***
** Din care povestiri se vor vădi plăcute sau dureroase întâmplări de dragoste, precum și alte norocoase fapte, petrecute atât în vremurile noastre, cât și în cele de demult; iar din cuprinsul lor, femeile sus-amintite ce vor ajunge a le ceti se vor alege pe de-o parte cu bucuria desfătării pricinuită lor de întâmplările hazlii, iar pe de altă parte cu sfaturi de folos, putând astfel să-și deie seama de cele ce se cer a fi urmate întru totul, cât și de altele, de care s-ar cuveni să se ferească; și e cu neputință, cred, ca lucrurile acestea să nu le aducă alinare. Iar de va fi așa (și deie Domnul așa să fie), să mulțumească dragostei care descătușându-mă din lanțurile ei, mi-a dat puterea să trudesc întru plăcerea lor.**
***
**Pe cei ce vor citi poveștile acestea îi povățuiesc să nu le ia în seamă decât pe cele ce desfată, iară pe cele care împung să nici nu le citească. În fruntea lor stă scris ce se ascunde în ele, astfel încât cuprinsul lor să nu poată înșela pe nimeni.**
***
<<Mulțumesc cu umilință Părintelui Ceresc că, după atâta osteneală, m=a ajutat s-ajung la mult râvnitul capăt al istorioarelor acestora. Iar voi, plăcute doamne, rămâneți sănătoase în paza și puterea Lui și, de v-a fost de vreun folos citirea acestei cărți, aduceți-vă aminte din când în când de mine.>>