[victor_homescu]

Născut în urmă cu 146 de ani = 1877 iulie pe 2; scrie ultimul său roman în "43 = ●"Jocul cu mărgelele de sticlă""/ "Das Glasperlenspiel”●**O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de ??*Hermann Hesse**??* ☆*Ultimul jucător cu mărgele de sticlă*☆: **Ţinând în mână jocul colorat/ Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat/ După război şi ciumă e-n ruine/ Iar printre iederi zumzăie albine/ Trudită pace-n stihuri de psaltire/ Răsună stins peste bătrâna fire/ Moşneagul stă mărgele numărând/ Albastră-i una, albă alta-n şir, şi mari şi mici alege după rând/ Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir/ A fost cândva maestru în simboluri/ Artist dotat şi poliglot a fost, şi lumea a ştiut-o pe de rost, dar faima lui răzbise pân’ la poluri/ Colegi avea, şi-nvăţături da multe/ Acum, bătrân, căzut, însingurat/ Niciun şcolar nu vine să-l asculte/ Nu-l cheamă niciun meşter la duel/ S-au dus, şi templele s-au spulberat, şi şcoli şi cărţi pieriră/ Numai el/ Printre ruine stă cu jocu-n mână/ Aceste ieroglife-n sens bogate/ Cândva/ sunt astăzi doar pestriţe cioburi/ Maestrului îi scapă, deşirate/ Şi pier, amestecându-se-n ţărână..**
***
Jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înţeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esenţa muzicii clasice:
《 'Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi
nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă."》
Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht.
***
O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în aşa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele iniţieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârşitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, și va fi spus directorului:
<<Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, aţi avea dreptul să mă admonestaţi, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru aşa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun.>>**
***
**Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaşte muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibraţiile şi reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respiraţiei, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile şi farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii. Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente şi modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalităţi şi a noi reguli sau interdicţii în construcţie şi armonie rămân mereu simple gesturi şi aspecte exterioare, la fel cum portul naţional şi modele existente la diverse popoare nu sunt decât nişte factori exteriori; dar, pentru a inţelege epocile şi stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare şi senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute şi gustate imens prin simţuri.**
***
**Facem muzică, oricum, cu mâinile şi cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce ştie să citească notele, dar nu şi să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înţeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadenţă a muzicii ar rămâne absolut neînţelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului şi a factorilor cantitativi asupra celui spirituală.**
***
??*Plinio:**Eu ştiu, fireşte, de mult, Josef, că tu nu eşti piosul jucător cu mărgele de sticlă şi sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziţie expusă şi fiecare dintre noi ştie bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept şi-şi are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieţii legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învăţat să descoperi pericolele existente în viaţa firească şi sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăţi cum viaţa legată de natură, naivă, lipsită de educaţia spiritului se transformă într-o mlaştină, trebuind să ducă neapărat la animalitate şi încă mai jos. La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii şi în cele din urmă stearpă e o viaţă aşezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate şi de fapt un fel de duşman al organizaţiei voastre castaliene, un om pentru care studiile, exerciţiile şi jocurile voastre ar fi în fond numai nişte mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greşi, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ţi mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă şi mă ademeneşte ca fericirea însăşi. Mai vreau să-ţi mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinţi, am avut cu tata o discuţie explicativă anevoioasă la sfârşitul căreia am obţinut îngăduinţa să rămân castalian şi să intru în Ordin dacă, la sfârşitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorinţa şi hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă şi-a dat încuviinţarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o ştiu de puţină vreme. O, nu pentru că nu aş mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuşi. Mă voi întoarce între ai mei şi voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica şi mai departe câteva din exerciţiile voastre şi va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!**
***
Adânc mişcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăşi prietenului său Ferromonte. În scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte: „Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptăţit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziţia lume şi spirit sau opoziţia Plinio şi Josef ― s-a sublimat într-un concert.”
***
Căci într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratici lucrurile fără de fiinţă pot fi mai lesne şi mai cu nepăsare redate prin vorbe
decât cele în fiinţă, dar pentru istoricii cucernici şi conştiincioşi este totuşi tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfăţişării prin vorbe şi nimic nu este totuşi mai necesar să fie pus în faţa ochilor omeneşti decât anumite lucruri a căror existenţă nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici şi conştiincioşi le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existenţă şi de putinţa lua naştere.
***
Poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi şi este de presupus că şi aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea iniţierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-şi joace rolul ce i se încredinţase şi să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit aşternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici şi colo urme ale profundei zguduiri şi crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influenţa lui Plinio. În unele versuri răsună o profundă nelinişte, o îndoială principială faţă de sine însuşi şi de sensul existenţei sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administraţiei castaliene, constând în însuşi faptul că a scris aceste poezii şi le-a şi arătat ocazional mai multor colegi. Aceste poezii nu sunt o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivităţi şi de o doză de curaj şi obstinaţie pentru a scrie aceste versuri de confesiune.
***
★POEZIILE LUI JOSEF KNECHT DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI = Scrieri postume:
《**Jocul cu mărgele de sticlă**》
**Pioşi, a universului cântare
Şi muzica maeştrilor îndată
Vom asculta, poftind la sărbătoare
Mari spirite din era minunată.
Formulele cu sens adânc şi tainic
Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viaţa trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Răsună-n ele limpezi lumi celeste,
Să le slujim e-al vieţii noastre har;
Nu poţi să cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.**
***
??*Hermann Hesse:《Am supraviețuit anilor regimului hitlerist și celui de-al Doilea Război Mondial prin cei unsprezece ani de muncă pe care i-am petrecut scriind ★Glasperlenspiel★. De la finalizarea acelei lungi cărți, o boală de ochi și bolile tot mai numeroase ale bătrâneții m-au împiedicat să mă angajez în proiecte mai mari.**》
***
《**Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele ( Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927), Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător.**》
***
??*Josef Knecht: 《După o lectură din „Summa contra Gentiles”》
**Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Şi care fericit ca pruncii fu.
Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte
Eternul spirit ce ne înfrăţeşte:
El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.**