[victor_homescu]

202 ani,<<Aud cum cântă America, îi ascult feluritele cântări; Spuse un copil : iarba cei oare? Poate că e batista lui Dumnezeu, cu numele Lui scris într-un colț, ca văzându"l, să-l luăm în seamă >>, Walt Whitman:**Să nu-mi închideți porțile, trufase biblioteci. Eu doară vă aduc ce lipsea din rafturile voastre mult ticsite și vă era de mare trebuință;
Iscat din bătălii, am scris o carte,
Cuvintele-i nu sunt nimic, curenții ei sunt totul,
O carte ce nu-i precum celelalte și nici făcută pentru intelect,
Dar voi, nespuse lucruri din adânc, veți vibra
în toate paginile ei.**, născut la 31 mai 1819, West Hills, New York :
<<"Song of Myself"/ "Cântec despre mine">> :
**Aici am pus masa pentru toţi deopotrivă,
acolo e carnea dacă vă e foame,
E pusă şi pentru netrebnic, ca şi pentru cel drept, îmi dau întâlnire cu toţi.
Vreau ca nici unul să nu fie nedreptăţit sau dat la o parte,
Ţiitoarea, întreţinutul şi cel care fură,
Sclavul cel buzat şi bolnavul de sfrinţie
sunt invitaţii mei;
Nu va fi nici o deosebire între ei şi ceilalţi musafiri.
Simţi apăsarea timidă a unei mâini, mirosul
şi atingerea părului,
Atingerea buzelor mele de ale tale,
murmurul răsuflării întretăiate,
Înălţimea şi adâncimea reflectate prin chipul meu,
Fuzionarea eului meu cu mine,
şi eliberarea lui iarăşi.
Vă închipuiţi că am un plan preconceput?
Ei bine, am, şi e identic cu al furtunilor echinoxului
şi cu acela care-a lipit mica de stânci.

Credeţi că vreau să vă epatez?
Epatează pe cineva lumina soarelui? dar
cintezoiul când trece matinal prin lunci?
Sunt eu de mirare mai mult decât ei?

Spun aceste lucruri fiindcă e ceasul confidenţelor;
N-ar trebui să le spun oricui, dar vi le spun vouă.

Sunt poetul Trupului şi sunt poetul Sufletului,
În mine se-ntâlnesc plăcerile paradisului,
cu suferinţele infernului,
Pe cele dintâi le grefez şi le cresc în mine,
pe celelalte le traduc într-o limbă nouă.

Sunt poetul femeii la fel cum sunt al bărbatului
Şi spun că este măreţ deopotrivă
a fi femeie şi a fi bărbat,
Şi spun că nu e nimic mai măreţ
decât mama bărbaţilor.
Cânt cântecul expansiunii şi al mândriei,
Destul lăsat-am capul în jos şi destul
ne-am rugat,
Eu arăt că dimensiunea măreţiei e numai dezvoltare.

I÷ai lăsat în urmă pe ceilalţi? E un fleac, orişicare din urmă poate să vină
şi să-ţi treacă înainte.
Eu sunt cel ce se preumblă cu dulcea noapte adâncă
Şi-nvăluit în ea pe jumătate, un strigăt lansez
către pământ şi către mare.

Strânge-mă tare noapte la sânul tău gol, strânge-mă,
noapte magnetică şi hrănitoare! Noapte a vânturilor de miazăzi – noapte a marilor astre!
Noapte care-mi faci semne pe tăcute,
Nebună şi goală noapte de vară.

Zâmbeşte, o, pământ voluptuos cu rece suflare!
Pământ al arborilor somnolenţi şi vaporoşi!
Pământ al soarelui asfinţit – pământ al munţilor
cu ceaţa în creştet!
Pământ al lunii pline prelinse ca sticlă topită
cu pete albăstrii!
Pământ care tiveşti cu marmură de umbre şi lumini apele fluviului!
Pământ al norilor de cenuşă risipindu-se-n strălucire de dragul meu!
Pământ cu cotul îndoit la orizont –
pământ îmbogăţit de bobocii mărului înflorit!
Zâmbeşte, îţi vin îndrăgostiţii.

Risipitorule, mi-ai dat dragoste – iată pentru ce
eu însumi îţi aduc prinos de dragoste!
O negrăit de pătimaşă dragoste.

Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip, sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine gneiss, cărbune, muşchi cu lungi filamente,
fructe, grâne, rădăcini bune de mâncat,
Ca un zid tencuit, sunt de sus până jos căptuşit cu patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,
În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvechea văpaie ca să nu mă apropii,
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-nfundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.

Sunt profesorul atleţilor,
Cel care datorită mie are pieptul mai larg decât al meu
e proba pieptului meu larg,
Cel care-n stilul deprins de la mine mă bate
îşi onorează profesorul bătut.

Băiatul cel mai drag mi-i acela care se face om
nu prin puteri picate de la alţii,
ci pe dreptate, prin puterea lui,
Mai bine copil rău decât cuminte din conformism sau teamă de cei mari,
El fata şi-o iubeşte, friptura şi-o înfulecă cu poftă,
Dragostea neîmpărtăşită, ori un semn de dispreţ, îl arde mai tare ca lama de brici,
E neîntrecut la călărie, la lupte, canotaj, trageri la ţintă, la cântecul din gură, sau la banjo,
Îi place să se-nconjoare de chipuri tăiate de sabie, bărboase, ciupite de vărsat,
nu-i plac pomădaţii,
Cei tăbăciţi de soare îi plac mai mult decât feţele palide.
Unora le spun să stea departe de mine, dar cine
ar putea sta departe de mine?
Din clipa asta, oricine-aţi fi, eu vă urmez,
Cuvintele mele au să vă scarpine-n ureche
până când le veţi înţelege.

Eu nu vă spun vorbe de clacă, să omor timpul
până-mi vine vaporul.
<<De fapt voi glăsuiţi prin mine, mai mult decât mine, limba mea o înlocuieşte pe-a voastră,
A mea o dezleagă pe-a voastră din gură.>>

Jur că nu voi mai pomeni în vreo casă
despre dragoste sau despre moarte,
Şi jur că nu mă voi mai tălmăci vreodată
decât aceluia sau aceleia care va sta cu mine sub cerul liber.

Dacă vreţi să mă înţelegeţi, duceţi-vă pe înălţimi
sau la marginea mării,
Şi ţânţăraşul are un rost, ca şi stropul de apă, şi valul cel lung, mişcător dă o cheie.
Ciocanul dogarului, vâsla, ferăstrăul de mână la
fel îmi pătrund cuvintele şi vi le explică.

Nici o odaie cu ferestrele închise, nici o şcoală nu poate intra în comuniune cu mine,
Dar pot foarte lesne copiii şi oamenii străzii.
Tânărul muncitor este cel mai aproape de mine,
el mă cunoaşte,
Tăietorul de lemne care-şi duce toporul şi urciorul mă poartă cu el ziua-ntreagă,
Argatul de fermă, când trudeşte la câmp, se-nviorează la auzul glasului meu,
Pe corăbii navighează vorbele mele şi eu trec cu pescarii şi cu oamenii mării,
pe care-i ador.
Soldatul din tabără, sau în marş, este al meu,
În seara din ajunul bătăliei sunt mulţi
cei ce mă caută şi eu nu-i dezamăgesc,
În noaptea solemnă (poate că-i cea din urmă)
cei care mă cunosc mă caută.

Obrazul îmi lipesc de obrazul vânătorului
când doarme singur înfăşurat în pătură,
Cu gândul la mine camionagiul uită
zdruncinăturile căruţei sale,
Tânăra mamă şi mama bătrână mă înţeleg,
Fata şi femeia lasă acul din mână o clipă
şi uită unde se află,
Şi ele, ca toţi, vor să-şi repete ce le-am spus.

Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,
Şi-am spus că trupul nu-i mai mult
decât sufletul,
Şi nimic, nici chiar Dumnezeu, nu-i mai mare decât vreunul din noi,
Şi oricine face două sute de paşi fără dragoste
se-mbracă-n linţoliu de moarte,
Şi eu sau voi, cu buzunarele goale, putem cumpăra ce-i mai scump pe pământ,
Şi să priveşti ori s-arăţi o păstaie de mazăre doldora de boabe
e mai presus decât orişice ştiinţă din veac.
Şi nu-i meserie sau slujbă în care un tânăr vrednic să nu poată ajunge erou,
Şi nu-i lucru firav să n-ajungă a fi butucul roţii
universului.
Şi mai spun oricărui bărbat şi oricărei femei: Să
vă rămână sufletul netulburat dinaintea
unui milion de universuri!
Eu spun umanităţii: Nu fiţi curioşi ce face Dumnezeu,
Pentru că eu sunt curios să ştiu ce faceţi fiecare
şi nu sunt curios de Dumnezeu.
<<Nici n-am cuvinte să vă spun cât sunt de liniştit în ceea ce-L priveşte pe El şi moartea.>>
Aud şi văd pe Dumnezeu în fiecare lucru şi totuşi eu câtuşi de puţin nu-L pot pricepe,
Şi nici n-am să pricep cine-ar putea să fie
mai minunat decât eu însumi.
De ce-aş dori să-L văd pe Dumnezeu
mai bine decât Îl văd astăzi?
Eu văd câte ceva din El în fiecare din
cele douăzeci şi patru de ceasuri şi în fiecare din secundele fiecărui ceas,
Îl văd în chipul bărbaţilor şi femeilor şi
în propriul meu chip din oglindă,
Găsesc scrisori de-ale Lui lăsate pe străzi
şi fiecare poartă semnătura Lui,
Şi le las acolo unde sunt, pentru că ştiu
că, oriîncotro m-aş duce,
Altele vor ajunge punctual la destinaţie
acum şi-n vecii vecilor.**
(Editura Univers, 1976, traducere, Mihnea Gheorghiu)
***
**Poeți ai viitorului! oratori, cântăreți și muzicieni de mai târziu!
Nimeni astãzi nu trebuie sã mã acuze, nimeni sã mã ierte,
N-am a rãspunde pentru ce simt, nimãnui,
Voi însã, voi, viitoarele rase, puternice, bãstinase, continentale
mai superbe decât oricare altele vreodatã,
Ridicati-vã! Cãci vouã am a vã rãspunde.
Eu însumi n-am fãcut decât sã scriu un cuvânt-douã,
de luat seama pentru cei viitori,
Eu însumi n-am fãcut decât s-o pornesc înainte o vreme,
pentru a mã întoarce iute și-a mã îneca în bezne.
Sunt un om, un om care – hoinãrind fãrã sã se statorniceascã
de tot – aruncã întâmplãtor ochii spre voi
și ochii își întoarce pe urmã
Lãsându-vã însã grija sã-l descoperiți și sã-l înțelegeți,
Așteptând de la voi rezultatul cel mare.**/ traducere Ion Caraion
***
<<Cu mâinile pline de iarbă, spuse un copil: Iarba, ce-i oare?/ Ce puteam să-i răspund—ştiu eu mai mult decât el?/ Poate că, ţesut din firul verde al speranţei, e însuşi stindardul/ meu/ Poate că e batista lui Dumnezeu, darul înmiresmat al aducerii aminte/ dinadins pierdut pe pământ, cu numele Lui scris într-un colţ/ ca/ văzându-l, să-l luăm în seamă/ Şi să spunem: al cui este, al cui?>>