De ce mai citim azi cărți? Mă întreba unul ce s-a lăsat păcalit de aparențe: de ce mai fac carte, că azi banul contează. Eu mi-am văzut de treaba mea și după vreo trei ani, se dusese de mult ecoul revoluției fulger de-o noapte, același personaj care fugea după bani, vine la mine și mă întreabă dacă pot să-i fac rost de un loc de muncă.
Ce nu mi-au plăcut mie în viață ăia care învățau poeziile pe de rost.
Its a hard life, zicea F. Mercury, și toți o cântau! Le plăcea, bă, le placea, da' ce le plăcea! Le plăcea mult, eu nu știu? Da' nici unu' n-a zis, ia uite, bă, ce zice ăsta: capitalizmu' ăsta e de cacao, nu e ca la televizor, e hard "laif"! Nici cu comunismu' nu mi-a fost rușine, ăla a fost de nechezol, că vedea numai înainte, "ca calu'"! De! But the memory remains, cânta Mîtalica, cum zicea unu' în emisiunea sa de la miezul nopții, cine le-a prins pe toate astea, știe despre ce parte a propoziției e vorba în fraza asta.
Dar asta se subînțelege. Dacă nu se subînțelege, se înțelege! Trebuie carte!
De ce mai citim azi cărți? Se spune de multă vreme și des că o poză face cât o mie de cuvinte. Da, dar trebuie să recunoașteți că 1000 de poze devin mai plictisitoare decât cuvântul. De aia, câteodată, îl mai și scriem.
Și, apropo, n-am auzit până acum, o poză face "cât" câte melodii? sau "cât" câte atingeri?
Citim pentru că, în general, e mai rentabil, din multe considerente, care ies singure la iveală și ușor, după ce citești.
De multe ori vrei să vorbești despre ceva, dar intervine altceva și-i ia locul. Așa pățesc și eu cu cărțile astea, des, inclusiv cu aceasta de care vreau să vă vorbesc acum. Bate fierul cât e cald! Eu am înțeles aia, dar ce te faci când ai o mie de fiare? Pe care să-l bați? Pe toate! Poate iese o melodie! Așa că, încercăm.
Aşa cum am spus sau cum mă gândeam, e acelaşi lucru pentru mine, voiam să revin cu detalii asupra unor titluri enumerate aici sumar, ca şi în alte cazuri.
Când vine vorba de epopei, toţi - nu, e prea mult spus! nimeni - nu, e prea puţin spus! în fine şi în general, nu se vorbeşte decât despre Iliada, Odiseea, Eneida, dar nu prea se vorbeşte despre Lusiada, care, de fapt, şi ea merită osteneala, la fel de bine ca şi alte epopei măreţe.
Camoes - Lusiada
Sunt bune și aceste comentarii. În aceste timpuri, simpla enumerare a titlurilor nu e de ajuns. Comoditatea! Decât un titlu care, în general, nu poate să acopere prea mult, un comentariu iscusit îi face pe unii să ajungă într-o așa stare încât se dedau la citit.
Dar să pornim de la "c", c de la capodoperă.
De ce trebuie să citim o capodoperă? În primul rând, ca să ne dăm mari că am citit capodoperă. De ce citim cărți infecte? Ca să ne dăm mari că am citit cărți infecte!
Dar mai întâi, ce este o capodoperă? O capodoperă este o lucrare de artă, în cazul nostru de literatură, pe care o știu toți, o lume întreagă, dar pe care acea lume întreagă, nimeni, nu a citit-o! (mai e întreagă? în cazul ăsta) În general, dacă e citită, cu cât sunt mai mulți, atunci, eu, unul, nu cred că e chiar așa de mare capodoperă!
De ce trebuie citită această capodoperă? Citind, poți distinge cum cade un imperiu. Păi, și de ce ne-ar interesa cum cade un imperiu? Păi, să fim acolo și să nu fim acolo când cade. Să fim acolo, poate ciupim și noi ceva și să nu fim acolo, ca să nu cadă pe noi! Sigur am chef de vorbă azi!
Bineînțeles că unii ar spune de ce nu vorbesc, mai întâi, de naștere și apoi de renaștere, că așa e logic.
Eu vorbesc despre altă logică, cea din lumea asta materialistă în care apăruse observația că de la acumulări cantitative se trece la salturi calitative.
Toată lumea interesată de cărți știe și acceptă că în literatură cele mai bune carți au fost scrise de scriitorii și poeții antici, apoi cei ce au urmat, pe rând, cu fiecare secol trecut. Așadar, ținând cont de cele două argumente, literatura face opinie separată. Vorbim mai întâi de puzderia de cărți de astăzi, apoi de renaștere și la urmă de naștere.
Și de aici se vede și țin încă o dată să remarc că realitatea e una și literatura, alta. Multe dintre remarci au fost spuse mai mult pentru cei tineri. Se înțelege acum! Oare se mai înțelege ceva?
Fiecare are a opção (opțiunea) sa. Eu optez să schimb titlul mesajului:
Camoes, viața și opera
De obicei se spune "viața sau banii", dar cum omul ăsta n-a avut bani, o să spunem viața sau opera.
Prima parte - viața
Cum am ajuns la Camoes?
Era în vremea în care nu exista butonul "căutare", n-aveai cum să cauți pe net, că-i ca-n SF-uri, nu se născuse încă. Exista numai faptul de a căuta, a întreba. Din multele întrebări, una era următoarea: ce epopei mai există în afară de cele arhicunoscute, adică de cele din memoria mea de școlar (antice, a lui Ghilgameș sau cele scrise de Homer și Virgilius, amintite mai sus) ?
Am luat-o din aproape în aproape. Am început căutările pe jos, meticulos, pe strada mea. M-am uitat atent. Nu era. M-am oprit din căutări, la un fotbal. Eram pișpirel.
Dar vorba zboară, și a ajuns, într-o zi, și la urechile mele.
Eram tinerel, nu mai eram pișpirel, și-ntr-o zi am aflat. Nu știam cine-i, dar pun mâna pe Camoes ăsta!
Au ieșit scântei, foc de artificii, nu alta, așa de tare mi-a plăcut!
Să vă povestesc și dvs câte una-alta, poate aveți plăcere întru așa ceva.
Amuzant e faptul că, pentru mine, povestea e de durată, dacă au trecut atâția ani de atunci de când am aflat-o până când am citit-o și dacă după ce am citit-o, au trecut ani de când am început să scriu un comentariu despre ea.
Totuși, niște precizări despre autor sunt necesare, acesta având o viață interesantă.
Pe scurt, mai întâi, așa cum spun biografii de pe net (și cu mici sublinieri de-ale mele), Lu?*s Vaz de Camões (circa 1524 — 10 iunie 1580) este considerat cel mai mare poet portughez.
Cel care în școală se bătea pentru fete, n-avea decât o șansă în viață, o unică soartă la dispoziție, să fie poet. Ajunge poet de Curte (regală), unde se recita poezie "la greu", cel puțin conform filmului biografic portughez oficial din '46, cu ajutorul căruia putem spune mai ușor câte ceva despre viața impresionantă a poetului (titlul filmului e numele unei poezii).
Se călcau poeții pe bătături, pe acolo (la curte). În Europa, pe vremea aceea, la case mari se vorbea în versuri, era un stil de viață, foarte serios.
Mulții ochi ai regelui au observat că-i spune prea multe poezii reginei, încât aceasta are un excedent, deși foarte plăcut ei.
Poetul îi împrumută cărți de poezie pe furiș și primește înapoi cărți capcană (oamenii regelui nu stau deloc, au celeritate).
Poetul e și aventurier. A fost surprins de gărzile palatului, cu care s-a luptat, nu s-a predat. Așa a devenit și mai mare aventurier. Cu ajutorul cărților surpriză și-a câștigat dreptul de a scrie în exil, la Ceuta, în deșert, unde cobza plângea cât era soarele de arzător, dar tot cu guler renascentist la gât se purta.
Maurii (sarazini, berberi, etc, astăzi marocani get-beget!) atacă cetatea aflată în letargie, dar sunt puși pe fugă. Asta i-a mai înviorat pe portughezi, însă poetul, în urma unui act curajos, tipic lui, la drapel, este împușcat în ochiul drept, pe care și-l pierde.
Se întoarce la Lisabona abia după câțiva ani. Elegiac și neastâmpărat, deopotrivă, își continuă aventurile în așa fel încât e întemnițat. Dar are nu numai public iubitor, ci și iubită "publică", care pune o vorbă bună la stăpânire pentru el, și iese din închisoare.
Vine în audiență la platul regal, aprig, gata să scoată sabia din teacă și acolo, în fața unui confrate, poețaș de curte, care îl ironizează și-i spune "bon voiage!", după ce-i vorbise de India (probabil, îl "lucrase"). Asta îl motivează pe marele poet și, după ce mai vede câteva picturi (cu expediții pe alte continente), dar nu și pe rege, el visează glorie portugheză (cu ochiul deschis) - o figură de stil unică în cinematografie folosită de regizor.
A văzut lucrurile extraordinar de bine. Vă dați seama cum ar fi fost dacă actorul avea ambii ochi disponibili!
Camões pleacă pe urmele lăsate pe apă de Vasco da Gama.
Nu, itinerariul său nu a fost pe la Baia de Aramă, Copșa Mică, ci a înconjurat Africa, ocolind-o de la vest către est, prin sudul ei, în sens invers acelor de ceas (e vorba de ceasurile de forma continentului african sau de cele rotunde, nu de cele pătrate sau de alt fel, cu limbi extensibile).
Așadar, rememorând, poetul a făcut studii la vechea și renumita Universitate din Coimbra (o importantă, vestită, facultate chiar și la 1500! Ca să vedeți cum trec anii, parcă acum făcea poetul facultatea acolo și, iată, au trecut 500 de ani de atunci! Ce repede trece vremea! Pentru că n-am mai pus muzică de mult, o melodie despre Coïmbra:
https://www.youtube.com/watch?v=gKNswPgXnvs ),
a urmat primirea sa la Curte, apoi, exilul.
Pe drumul spre India, naufragiul binecunoscut, în urma unei furtuni, în film, îl găsește pe poet scriind și ulterior, înotând până la mal, din mijlocul oceanului, unde se afla în acel moment, cu manuscrisul în mână - el, ca un veritabil înotător de Guinees Book, inspirația cineastului, ca un veritabil coșmar!
Din cele 8 corabii, pare-mi-se, care au plecat, numai una a ajuns la destinație. Poate vă miră, dar era un lucru des întalnit în epocă (de unde și vorba "ți s-au înecat corăbiile?"). Autorul se afla pe acea corabie care a rezistat calatoriei pe mări.
Unii ar zice că ăsta e un semn. Eu aș zice că e și un mare noroc pentru lume!
E-he, după război mulți viteji s-arată! îmi vor zice unii. Eu zic doar că era în 1946, după război, anul în care s-a făcut filmul.
Bănuiesc că poetul înotase repede. Barba nu-i crescuse deloc în momentul în care el ajunse la mal. Sau poate, din cauza umezelii, se desprinse lipiciul cu care era prinsă barba falsă a actorului, neputând fi recuperată din ocean, pe motiv de costuri prea mari la acele timpuri.
Mai trebuie spus că pe timpul acestei călătorii, poetului i-au fost furate manuscrisele, de către cei interesați, dar tot i-a mai ramas de o Lusiada!
Întors acasă după mulți ani, poetul vrea să publice epopeea. Lusiada intră la cenzură.
În sfârșit, e tipărită (cu coperți de carton). Între timp se schimbă regele, e unul mai tânăr, mult mai deschis la epopei mărețe. Poetul e în cârjă și-i recită regelui (în premieră mondială) Lusiada.
Își întâlnește confrații cu care se certase în tinerețe, care acum îl îmbrățișează, astfel, recunoscându-i meritele și valoarea (prin aceasta, ei recunoscându-și și șulfăria).
Cronicar al faptelor de arme portugheze, poetul trăiește cu incandescență bătăliile avute. Anii trec, defilând pe ecran doar cei marcați ca importanți, care au dus la Portugalia modernă.
De fapt, întregul film e o capodoperă mult prea simbolică pentru simțămintele omenești. Poate doar un super-calculator să-și dea seama ce a vrut să zică regizorul la acea dată. Și în acest caz, ca și în alte cazuri în care este mult de spus despre personaj (și opera lui, unde e cazul), mult mai indicat e un serial, posibil mai cuprinzător decât un film.
Tot este moda noului, e timpul și pentru o nouă Renaștere, de ce nu și pentru un nou film despre poet, preferabil un serial și preferabil mult mai încăpător.
Dar și așa dvs, isteți, ați reținut ce era important din biografia poetului.
Poetul nu a avut bogății, a fost sărac, zice-se, după o măsuratoare superficială. Dar, după atâta muncă, cu ce s-a ales el, printre altele?
Ziua în care s-a scris "sfârșit" pe ultima foaie din cartea vieții pământene a autorului a fost aleasă ca zi naționala a Portugaliei (10 iunie). Ăia-s tare deștepți, cei care și-au ales ca zi natională una culturală!
Dar cu ce s-au ales ei, plebea portugheză? Odată cu aceasta zi, el a lăsat, ca moștenire, un scop al unei nații. Cu asta s-au ales ei!
Opera a folosit mult portughezilor, după moartea autorului, chiar dacă imperiul lor se duse. Oare de aceea, ca zi a Portugaliei, a fost aleasă ziua în care marele poet a părăsit această viață? Sau e doar o întâmplare?
Ca să vă dați seama cum e treaba, ăștia (portughezii) l-au citit așa de tare, că și-au dat seama că el (poetul), e bujia lor, așa că vă închipuiți ce fel e un popor care și-a ales ziua națională drept ziua trecerii lui Camoes la nemurire, (destul de) simbolic, nu?
Oare nu e de semnalat dimensiunea unui popor care și-a ales ca zi natională, 10 iunie, ziua în care poetul a părăsit aceasta lume, mergând spre nemurire?
După câte se vede, ce se scrie, îndeamna la ceva. Așa a fost atunci, așa e mereu. Înseamnă că ce se scrie acum îndeamnă la a fi cântăreț la eurovizion, toți visează asta. E bun un popor de cântăreți? Atunci visau aventură pe mare, bogății, titluri, ranguri, etc. Să revenim la opera poetului, cu cea mai importantă lucrare a sa.
Camoes - Lusitanii
Lu?*s de Camões a fost primul poet portughez care a scris o epopee clasică.
Pentru aceasta, el zice la începutul acesteia, ca și anticii:
O, muză, doar acum m-ajută iară
În slavă să-mi înalț iubita țară!
"Os Lusiadas" este cea mai importantă operă a lui Lu?*s de Camões și totodată una dintre cele mai importante din întreaga literatură portugheză. Este rezultatul jongleriilor făcute cu idealul cavaleresc și idealul umanist.
La prima vedere, Lusiada pare a fi o apologie a expansiunii coloniale portugheze. Așa și este, chiar dacă se încearcă a fi prezentată altfel. Acest lucru nu poate și nu trebuie trecut niciodată cu vederea. Deci, chiar dacă opera - asemenea epopeilor homerice - este construită pe un motiv central de ordin moral: energia, curajul, tenacitatea, spiritul de sacrificiu al navigatorilor, care prin faptele lor aduc patriei onoare și faimă, așa cum spun criticii pe care îi citez, nu uitați ce spuneam la începutul aliniatului, trebuie trase toate învățăturile din epopee.
Epopeea lui Camões este istorică. Pentru trecut, poetul folosește cronici sau păreri din istorici contemporani, uneori tradiții orale - legende. Planul grandios al epopeii îl reprezintă cele cincisprezece secole de istorie a poporului portughez și acțiunea, care se desfășoară pe patru continente.
Vasco da Gama este și nu este eroul principal al epopeii. De fapt, adevăratul erou principal al Lusiadei este poporul portughez, regăsit în navigatorul portughez. Fără îndoială că poetul ține să concentreze înțelesul și admirația cititorului asupra lui Vasco da Gama - dar mai mult ca asupra unui simbol, ca asupra unei personificări a calităților, eforturilor și ambițiilor unui întreg popor.
"Os Lus?*adas" este o operă în 10 cântece, într-o structură clasică. Meșteșugul uimitor al versului, noutatea și măreția subiectului, puterea și simplitatea stilului fac din poem unul dintre cele mai mari monumente ale literaturii universale din toate timpurile.
Este o epopee umanistă, chiar și în contradicțiile sale, în asocierea mitologiei păgâne cu o viziune creștină, în sentimentele opuse despre război și imperiu, în gustul pentru odihnă și în proiectul aventurii, în aprecierea plăcerii și în nevoile unei viziuni eroice, adaugă critica, în final.
Nu vreau să cad în șablonul zilelor noastre, de aceea n-o să pun întrebarea, o să dau numai răspunsul. Opera lui Camoes cuprinde multe lucruri importante, nerezolvate nici astazi, lucruri de prezent și viitor.
Pentru că este unul din cei mai mari poeți ai lumii asteia, trebuie să-i găsim circumstanțe atenuante, scuze, mii de scuze.
Biografia lui e sumară, în mai multe variante, lasă loc de interpretări, sunt ceva ani de atunci, cert e că a pierdut 1 ochi.
Tocmai ochiul pierdut trebuia să vadă acele lucruri pe care le-a omis (voit) în capodopera sa, așa că e explicabil. De ce nu le-a scris este explicat clar și pe larg în prefața cărții, ca să-i iasa "jocul" (unele fapte au fost trecute cu vederea).
Vă dați seama că nu putea avea un punct de vedere în totalitate creștin, să nu ucizi, iar ei, știți cum e, imperiu, tăbaceau fundul la alții.
Lusiada e o capodoperă renascentistă. Renascentistă rimează cu batistă, oarecum, în același ton, din cauza celor precizate mai sus.
Pe lângă cele două lucruri menționate (invazia - vezi și poziția autorului față de aceasta, și Olimpul), rămâne imaginația încântătoare, principiile și elemente interesante, pilde valabile și astăzi, ceea ce prezintă lucrarea ca pe o mare capodoperă.
Portughezii au pus mâna să-și facă lumea pe care o vor, sa-și îndeplinească visele, doar metoda lor lasă de dorit, trebuie neapărat precizat, dar principiul e bun.
De-a lungul epopeei se găsesc versuri interesante, nu ca podoabe stilistice, sunt și așa, dar în primul rând importante pentru ceea ce exprimă ele.
N-avem ce face, trebuie să ne lăudăm iar, căci limba română e una din puținele limbi de pe această planetă în care este tradusă epopeea, pe lângă cele de mare circulație mondială.
După părerea mea, este o lucrare greu de tradus, dar la noi s-a găsit cineva harnic la cuvinte, care le-a tot muncit, le-a tot aranjat, până a ieșit.
Sfârșitul primei părți