Un
scherzo de Anton Bruckner. Nu am optat pentru interpretarea lui Celibidache din considerente patriotice, ci pentru că, așa cum foarte bine remarca Iosif Sava, dirijorul de origine română îl... umanizează pe Bruckner; Bruckner fiind, se cam știe asta, pe jumătate urs. Catolic nemăsluit, organist de geniu, cu mintea rătăcită definitiv prin creierii Alpilor austrieci, un taciturn angajat într-un interminabil dialog cu Dumnezeu (simfonia a 9-a poartă în taină dedicația strigătoare la cer: "Împăratului împăraților și Domnului domnilor"), el, Bruckner, avea tendința, curat mocănească, de a uita, atunci cînd compunea, că oamenilor de la cîmpie, făcuți dintr-un aluat cam moale, le sîngerează urechile din te miri ce. În aceste condiții, melodicitatea și chiar tandrețea pe care Celibidache i le scoate la iveală, asociate cu alegerea unui tempo mai lent decît se obișnuiește, s-ar putea dovedi mai mult decît binevenite.