=Se împlinesc anul acesta 92 de ani de la naștere și 9 ani de la moarte, născut la 23 ianuarie 1928, la Târgoviște, Mircea Horia Simionescu, este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficianta PTT, si al lui Stelian Simionescu, ofiter de infanterie, bunica paterna facea parte din familia Bratianu si era ruda cu Istrate Micescu si cu Ion Pillat, **Am spus cândva cã Târgovistea este o «Florentã valahã», acum spun cã Târgovistea tine de constelatia celor mai frumoase amintiri. Plimbându-mã pe strãzile cetãtii mã simt eu însumi un personaj livresc, poate anacronic, asta nu înseamnã cã decorul nu mã invitã sã revin la primele mele ipostaze, cele autentice, cele trãite cu 50 de ani în urmã. Precum în copilãrie cetatea era pentru mine un muzeu, unde Târgovistea era asezatã într-o albastrã mitologie, si astãzi, când revin în spatiul orasului natal, vãd în oameni personaje simbolice, emblematice, iar situatiile pe care le întâlnesc pot tine si ele de anecdotic si mitologic**, reprezentant al Şcolii de la Târgovişte (alaturi de Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Alexandru George, Petru Cretia şi Costache Olăreanu,), debuteaza tarziu, adicã dupã 40 de ani, anul 1969, literar în „Luceafărul" cu povestirea "Cum l-am trădat pe Pascal", pentru ca un an mai târziu să debuteze în volum cu "Dicționarul onomastic", urmat în 1970 de "Bibliografia generală"-din ciclul "Ingeniosul bine temperat")-, a marcat proza si viata literarã a vremii, este unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române contemporane, scrie**Este nevoie de un spatiu de coacere a literaturii. Apare un roman mare, sã zicem atunci când nu te astepti, în urma coacerii unor conditii de toate felurile, de la cele economice pânã la cele privind sistemele culturale. Trebuie sã atingem un vârf, sã spunem Omu, ca sã avem o vedere mult mai largã, decât acum, asupra unei perioade care bate, iatã, la usã.**, avea a publica un prim volum autobiografic, intitulat "Trei oglinzi", scriere destinată unui an din adolescența scriitorului, mai exact anului 1946 (Jurnalul de tinerețe) si un alt jurnal, intitulat "Febra", care cuprinde anii 1963-1971, o perioadă a vârstei maturității.**Anii 1944-1945. Grei, dar, Doamne, cat de frumosi erau anii aceia! Bombardamentele, spaima ca va pica bomba si pe casa noastra de la Targoviste, foametea, caci ne cam clatinam pe picioare. Dar ne pasa noua de toate astea? Tot saream gardurile si urcam in pomi. Timp de vreo luna si jumatate am mancat stir, planta care vad ca aici la Bucuresti cam lipseste, iar la mine, la Pietrosita, e chiar necunoscuta. Stir fiert cu putin otet. Ulei de unde? Nici nu erau bani, nici de gasit nu se gasea usor. In acea perioada am facut prima schita a "Istoriei literaturii organice", idee care, daca privesti cu acuitate spre vest, o regasesti in Argentina lui Borges. Simpla coincidenta, de altfel, verificabila oricand, caci ce comunicare putea sa fie pe vremea aceea si la acest nivel?! Am aflat de Borges - cu care sunt mereu comparat, desi suntem total diferiti - abia prin anii '60. In afara de lumea ca biblioteca - si nu suntem primii care au avut aceasta viziune, toata Italia renascentista este inseminata cu ea, apoi Franta si Elvetia, nu avem, desigur, mare lucru in comun**, a fost șeful de cabinet.al lui D.Popescu ziarul "Scanteia", de acolo se cunosc titlurile originale ale volumelor sale de proză:"Dicționar onomastic sentimental (pentru Dicționarul onomastic), "Breviarul sau Istoria critică a secolului 20 (pentru cel de-al treilea volum al ciclului Ingeniosul bine temperat), "Dincolo de bine și de rău (pentru Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău), și "Tetralogia erorilor sau Clavecinul bine temperat ( pentru titlul tetralogiei Ingeniosul bine temperat), a criticat cenzura de partid din interior (scrie in Jurnalul Febra**„Îi datorez enorm ziarului. M-a disciplinat, m-a forțat să văd în față realitatea, despre care aveam cunoștințe destul de vagi, mi-a deschis ochii către ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor șuvoi, mi-a ascuțit (scuze!) simțul critic și m-a îndemnat, desigur fără voia lui, să pricep că satira e o armă în mâna celui care știe să o mânuiască. Nu trecuseră trei ani de la angajare, și eu scriam "Comentariul asupra lucrurilor particulare", satiră destul de străvezie la adresa struțo-cămilelor, a lumii întemeiate pe simulacre. Ca să ajung la acest mod de a vedea și a face, n-a fost deloc greu: m-am mulțumit să întorc lucrurile cu susul în jos. Experiența aceea mi-a oferit un procedeu, abia acum îmi dau seama de câștig, la scrierea Bibliografiei. Se va vedea. Deja sesizabil efectul în "Leipzig oraș de carton", scrisă la sfârșitul lui martie, unde numai despre Leipzig nu e vorba, se înțelege de ce plasarea în geografia germană: <<fenomenul german ne preocupă în continuare>>**, În dimineaţa zilei de miercuri 18 mai 2011, M.H.S. moare, la vârsta de 83 de ani, Ultima carte care a văzut lumina tiparului înainte de moartea scriitorului este culegerea de poeme "Versete de unică folosinţă" (2010), despre prozator avea a spune scriitorul Tudorel Urian : "Toatã lumea este de acord cã Mircea Horia Simionescu este unul din autorii emblematici pentru proza româneascã din a doua jumãtate a secolului XX. Formula care l-a fãcut celebru, «ingeniosul bine temperat», îi vine ca o mãnusã acestui prozator greu de clasat, pentru care fiecare nouã aparitie editorialã înseamnã o altã formulã stilisticã, spre admiratia cititorilor si uimirea criticilor. Mircea Horia Simionescu este unul dintre marii novatori în proza româneascã postbelicã. Ignorat de o bunã parte a criticii, tratat cu superficialitate de alta, el riscã paradoxul ca, în viatã fiind, sa fie simultan un clasic al literaturii române si un scriitor aproape uitat. Cu sigurantã, locul sãu în peisajul prozei românesti de azi trebuie regândit."(cronica in România literarã, nr.10/16 martie 2007) sau "“Cel mai original scriitor român postbelic și primul nostru mare prozator postmodern“, criticul Marius Chivu.
***
Sorin Antohi: „Cred că Mircea Horia Simionescu este sfârşitul unui ciclu istoric şi literar în toate sensurile: stilistic, formal, al conţinutului. El încheie un secol de literatură modernă şi modernistă, cam între anii 1870-1880 şi 1970-1980, este opera subversivă care deconstruieşte din interior după ce atinge câteva culmi în manieră aproape tradiţională. Dacă cineva îşi poate imagina o lectură cursivă, neîntreruptă a operei lui Mircea Horia Simionescu este poate cea mai bună formulă de a te despărţi de literatura română râzând, de a vedea acolo toate lucrurile care explodează şi implodează, se autopastişează, se contrazic, se reconstruiesc, se înalţă, se sublimează. Asta am văzut după vârsta mea de 20 de ani când am avut imaginea seriei culturale româneşti. Ceea ce a fost pentru mine frapant, şi prin asta cred că el nu numai că premerge postmodernismul, dar se înscrie într-o logică diferită, parţial acoperită de postmodernism, dar pornită dintr-un alt resort, care este resortul gândirii post-istorice, este o gândire care boicotează istoria în acest mod foarte specific gândirii post-istorice, experimentale, aceea care a dat în Franţa Colegiul de Sociologie, care a dat toată această pleiadă de gânditori şi de scriitori dintre care (.)cel mai zglobiu este Queneau, insuficient cunoscut şi apreciat tocmai pentru aceasta(..)Căldura atentă, prevenitoare, asta este marca unui om ieşit din comun. Auzindu-l, îl poţi vedea; el îşi citeşte şi îşi interpretează în acelaşi timp scrierile într-o manieră memorabilă. Lucrul acesta, în cazul acesta, este un lucru extraordinar.”
***
*Iubite Cezar Ivănescu, Pietroşiţa 10 nov.1983 **Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea universale, zilnice plictiseli. Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe. Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş, cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat. De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre din prea-evocata maşină de Mangalia. Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti, îmbrăţişarea mea sinceră*/-Mircea Horia Simionescu.
http://revistaechinox.ro/2011/06/198...#disqus_thread
http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiun...Yqefm1UOasP_S0