70 de ani de la naştere, Restituiri culturale.("Domnului profesor Mircea Eliade, încercarea unui discipol, Ioan Petru Culianu") = Corespondenta cu Mircea Eliade, Acoperind perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986-**Milano, Nov. 23, 1976 "Dragă Doamnă şi Domnule Profesor, Speram că nu mai am prilejul să vă scriu din Italia, ca să vă anunţ sosirea cu bine în Olanda. Deşi toate lucrurile merg bine, viza încă n-a sosit pricinuindu-mi nenumărate încurcături, pierderi şi mai ales o stare de încordare foarte neplăcută (stau cu toate bagajele făcute de circa doua săptămâni). Nu ştiu dacă sunteţi deja în America, nu ştiu cum se simte D-na Sibylle (Sibylle Cotescu, sora lui Christinel Eliade) şi mai ales mi-a părut rău că nu i-am putut scrie, dintr-o pricină pe care uşor aş fi putut-o evita: nu ştiu numele D-sale de familie! (Iertaţi-mi proverbiala lipsă de prevedere: aş fi putut întreba o sută de persoane, dar eu ştiam că e „Doamna Sibylle”.). Având toate cărţile într-un enorm cufăr, am reuşit să lucrez la unele articole rămase în suspensie (am transformat pentrut "Numen", unde articolul mi-a apărut în fine, comunicarea de la Lancaster etc.). Din păcate, odată cu plecarea şi pesemne datorită faptului că nu mă mai simţeam atât de dependent de el, raporturile cu Bianchi au devenit mai încordate ca de obicei. Dar şi el a devenit de o intransigenţă ştiinţifică în adevăr rară. Perioada asta, din diverse motive, n-a fost extrem de fericită pentru mine: eram deja plecat la Groningen, dar cu corpul aici şi, în plus, extrem de nedumerit de psihologia italiană, pe care o pricep tot mai puţin. Am aflat, cu bucurie şi îngrijorare, că la Brill a apărut o carte despre Mircea Eliade. Nu ştiu de cine. Mă iertaţi dacă vă reînnoiesc rugămintea de a-mi trimite o listă bibliografică cu lucrările noi apărute, pe care apoi le voi căuta. Cartea mea despre M. Eliade sper să se termine în timpul vacanţei de Crăciun, când mă gândesc să nu mai vin la Paris. Simt tot mai mult aversiune faţă de deplasări.La Groningen, pentru noile mele atribuţii, am hotărât să scriu o istorie a literaturii române în exil (în acest fel voi justifica toate celelalte „cercetări”). Am început să învăţ olandeză. Pe plan literar, dacă dl. Mămăligă (Leonid Mămăligă-Arcade) mai are de gând să publice romanul, voi face toate corecţiile de rigoare, dar apoi nu voi mai scrie, cel puţin o vreme. Voi relua numai şi voi transforma povestirile mele „din tinereţe”, care conţin uneori idei excelente. După întâmplările de astă-vară, am rămas cu un gol în suflet şi în buzunar, şi mă înspăimântă oarecum caracterul impersonal pe care a început să-l asume cu adevărat viaţa mea: „eu” nu mai exist, există tot mai mult datoria mea de a exista, de a „face”. Când eram copil îmi închipuiam că voi fi aşa; nu ştiam cât de mare este preţul de plătit. Acum sunt împăcat cu acest fel de a fi, dar nu fericit. Nu vreau să pară iarăşi că-l imit pe Mircea Eliade, dar de pe la 15 ani (când încă nu-i cunoşteam nici o carte) mă tortura ideea „obiectivării” (pe care o numeam chiar aşa).Pe urmă am descoperit-o la 19 ani, în Novalis. Acum „obiectivarea” mea e însingurare. Sper să depăşesc şi faza asta. Ce-mi va rămâne însă în momentul când voi deveni un cumpătat „mitteleuropäisch”? Probabil voi lua totul de la capăt, în speranţa că trupul are să reziste. Cu mult drag şi cele mai alese sărutări de mâini şi salutări, Ioan Culianu"
***
7 noiembrie 1972,„Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“(..) „m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani. Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973)/(...) ”Cred că n-am fost limpede în legătură cu cartea D-tale: ”teza” mea era că e preferabil să debutezi cu o monografie; dar, pe de altă pare, știu că o carte atârnă greu într-un curriculum, și întotdeauna mi-am îndemnat prietenii și studenții să publice cărți. În al doilea rând, eram sub impresia că mai mult de jumătate este sau va fi tipărită în reviste – și văd acum că e vorba de mult mai puțin. Deci, nu ezita: pregătește cartea de tipar. Când va fi gata, trimite-mi o copie ca să scriu prefața"(..)"”Chiar după versiunea abreviată și cu referințele necomplete pe care am citit-o, am impresia că cercetarea trebuie continuată și adâncită. Trebuie eliminate o seamă de lucrări de mâna a doua sau învechite. Există o bibliografie considerabilă (vol. Le Coeur, în ”Etudes Carmelitaines”, apoi Massigon, Al Hallaj, H. Corbin, L’homme de la lumiere dans la soufisem iranien, ed. II, 1971) etc. Despre manas, hrdaya etc., în teoriile medicale -cf. Dasgupta, History, II, și o seamă de studii recente ale lui J. Filliozat. Inutil să continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune și ”specialiști” (ca Bausani etc.)”, -25 iunie 1975, Mircea Eliade
***
"20 dec.1984 Dragă şi mult stimate Domnule Profesor, Vă sunt tare recunoscător pentru vorbele bune despre cărţi. În fine, conceptul statutelor Asociaţiei Mircea Eliade (Asociaţia prietenilor lui Mircea Eliade, cum o numea Culianu). Vă datorez pe foarte curând articolul „Sexuality”.Precum şi o scrisoare lungă. Sunt nevoit să închei, de teamă să nu fiu închis în clădirea institutului. Cu dragi sărutări de mâini doamnei, urări de sănătate şi sărbători fericite la amândoi, Ioan"- Eliade. nu răspunde.
***
- Ioan Petru Culianu -asasinat în 21 mai 1991 în incinta facultății Divinity School din Chicago - scria în articolul " Ex ossibus ultor"-**Un scriitor viu poate deranja din când în când Puterea (acest lucru rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale și de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci și un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toții știu, victime și călăi deopotrivă, că va veni un după, în care viclenia rațiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmașilor. Al urmașilor care vor vedea mai departe de
dispariția unui scriitor, știind că aceasta nu poate produce nici un bine: "ex ossibus ultor"
http://www.creeaza.com/didactica/car...Us6jw.facebook