[Cretzulynne]

169. Molie și plictis

De poți,
a mi-o cuceri,
inima,
știi?
Molio!
Crezi că ai ce
trebuie,
în fluture
roșu sidefat
să
te prefaci?
Bate-ți
aripile galbene
de molie
până
la sfârșit
deși
“întotdeauna”
al tău
este
efemer
pentru mine,
îți doresc
să cunoști
bătăile infinitului,
dar să nu
mă întrebi
dacă
eu le știu,
ori dacă
pot.
De-aș ști,
pentru amândouă,
ți-aș
dezvălui
secretul cel mic.
Altcineva?
Cine?
Sunt
numai eu
aici.
Pleci?
Ori cercetezi?
Cauți?
Mă cauți?
Hai,
mai stai,
ești viață,
nu te voi ucide,
sărmană zburătoare,
vino
mai aproape,
către mine,
îndepărtează-te
de foc!
Mă ignori?
De ce
te duci
către moarte,
nu vezi,
sunt
singură,
tu ești singură,
unu și cu unu
fac doi,
vino,
aroganța ta
nu
mă alungă,
râd,
și plâng,
molie idioată!
dureros de idioată
sunt și eu,
nu vreau
să deschid fereastra,
ori ușa de intrare,
să te las
să mă părăsești,
Ce,
mă întrebi?
Mă plictisesc,
adevărat,
mi-aș pune pudră-n ochi,
să pot zbura,
deși zânele nu mai sunt demult,
pulberi
cu jumătăți de magie,
știi,
molie puțin idioată,
o jumătate e la tine,
poți zbura,
celelalte au fost îngropate,
eh, nu mă
asculta,
doar rămâi,
bâzâi pe aici,
ca un câine,
de nu vrei,
fii ca o pisică,
doar rămâi,
nu pleca,
îmi place compania unei alte ființe,
în timp ce mă odihnesc
pe balansoarul bunicii,
la lumină de foc,
acum că
s-a luat curentul,
Ce,
mă întrebi iar?
Fereastra!
S-o deschid?
Crezi tu,
de-aș deschide-o,
că evadez,
cu tine?
De aia te tot învârți pe aici?
Stau la lumina clasică,
ca și tine!
Stai sus,
stau jos,
și ne plictisim împreună.

2010