168. Așteptând la semafor
- gânduri risipite -
Evoluție
Criză,
un film dramatic din cale-afară,
îmi amintesc că era o secvență unde ploua timp de câteva zile...
și se încerca a se aprinde focul,
se încerca menținerea lui,
murind în încercarea încercărilor,
știu că am reținut că trebuia să-l ajuți pe cel neajutorat,
sărind
bine, nu acea săritură, doar știm că e polisemantic,
ci săritura aia metaforică la propriu,
sari la mii de kilometri în jos,
în fundul lumii,
într-o altă lume reală,
aia emoțională,
când descoperi că nu poți ajuta,
și totul era o șmecherie comercială...
Stai, suntem într-o lume reală?
Știu măcar că nu sunt într-un matrix?
Aici este o lume reală?
Tensiunea îmi crește la gândul că așa ar putea fi,
probabilitatea pare ridicată...
fir-ar să fie de matematică!
totul pare uluitor de real!
și de-aș căuta numere peste tot,
și aș ghici toate sistemele numerice care au construit lumea asta sferică,
presiunea crește mereu până aproape de implozie,
chiar mi se pare simplu.
Planul de bătaie poate fi îndeplinit.
Ce rost are să mai aștept?
Tehnica?
Sau impulsul?
Un exemplar uman ce l-am cunoscut demult m-ar fi îndemnat s-o fac fără tăgadă,
dar ceva mă ține pe loc.
Ce să fie?
Teamă? Ignoranța situației? O! Fericită să fiu!
Cu toate aceste întrebări pe care le pot șterge,
ori să le dau însemnătate prin acțiuni...
Lipsa mea de încredere îmi dăunează grav sănătății.
De unde mi-a venit ideea asta? Nici măcar nu fumez!
Mă urmăresc în reflecția geamului autobuzului care tocmai a trecut,
O femeie, pare-se o lady, -și împrăștia alura cețoasă apărută din instrumentul din frunze uscate,
emițătorul tricolor cocoțat sus se face verde,
traversez... nu pe alb,
pe negru.
Involuție
Sunt înghiontită cu putere de o namilă. Un nesimțit, desigur.
Altul-mi aruncă priviri intense. Un puști necopt.
Altul-mi taie calea cu viteza luminii. De ce naiba nu știi pe unde să mergi?
Ce vreți de la mine?
Mă amețiti! Nici să traversez liniștită nu mai pot?
Vreau doar să-mi urmez drumul... pe care nu-l văd din cauza voastră,
m-am blocat în direcția asta ce o consideram a mea,
și aș dori să cer îndrumări, dar n-am cui,
mi-ar fi plăcut competiția și să știu și rezultatul,
în profilaxie.
Cu puțin noroc, peste tot va fi revoltă,
gândesc și visez simultan, pixelii încep să se adune, tabloul prinde contur,
oamenii de pe stradă se risipesc, fumătorii din cafenele dispar în spatele ceții lor,
alții devin pasageri-n autobuzul ce a plecat...
Eu... rămân singură, cu gândurile mele,
despre criza din buzunar și filmul de aseară, să nu uit de emoțiile de mai devreme,
o lume plină, mintea mea plină de așa ceva,
vai! îmi imaginam, nu-i nimic, zic,
mă tratez cu superficialitate. Viața mea e la fel de superficială, inertă,
Totul se va întoarce și se va așeza la locul lui, în toate dimensiunile,
nimic nu se întâmplă degeaba, observ,
mai bine pregătită,
voi fi data viitoare,
acum trebuie să ajung neapărat undeva. În spatele meu, emițătorul este roșu.
Călătoria, însă, nu se încheie aici... actualmente ajung acolo unde vreau... undeva.
Înapoi la evoluție
Când strig către chipul necunoscut, privirea lui mă întâlnește.
Mă încântă: el!
Glasul meu a trecut-n muțenie surdă,
se întoarce,
în jurul meu se clatină spațiul, cad în scufundare,
vederea mi se strânge, mi se strâng culorile, frunzele, florile,
strada devine ca o imagine îndepărtată și iluzorie,
întind inconștient mâna, nici nu pot vedea unde este cel pe care l-am cunoscut acum,
totul mi se pare o glumă, o farsă a minții mele,
acum gândurile mele explodează, nici nu mă mai pot stăpâni,
stau locului să-mi revin,
o lumină ștearsă se furișează printre crengile mari, o pot întrezări-n tot acel maro ud,
pare așa de ireală! Mă cufund cu toată ființa mea, în acel bulgăre,
spațiu fără loc și timp, într-o altă dimensiune, trasă de un vârtej dimensional invizibil,
de care nici n-am știut, departe de locul în care eram,
șocul se mărește, prinde viață,
cred o clipă,
singura lui menire fiind a mă ține captivă-n colivia fără zăbrele,
prinsă pentru totdeauna într-o lume inexistentă,
liberă să mă pierd, ieri-azi-mâine dispărând-n veci, ireversibil, în labirintul infinitului...
Așa-i, e un gând nemilos.
Doar o părere!
Înapoi la involuție
De la început până la mijloc prevăd o cale plină de posibilități incerte,
mă plimb în neștire,
este atât de frig încât cred că o să-mi înghețe creierul,
o să-mi înghețe și gândurile,
onorurile vremii neîndurătoare și-au îndeplinit misiunea precum spionii cuiva bun,
aștept cu nerăbdare filmul vieții mele din cap,
când îl voi vedea la sfârșit,
să se deruleze în aer, scenă cu scenă să treacă,
nu se întâmplă nimic, trăiesc o jumătate de viață deja,
oare cât mi-ar lua filmul ăla? O jumătate de moarte?
Mă aștept la frunze ruginite,
schimb asfaltul,
se perindă o mie de zâmbete,
chiar nu se întâmplă nimic din ce mă așteptam a se întâmpla,
puzderie de ființe necunoscute peste tot,
schimb iar asfaltul,
și aici este rece,
mă uit peste tot după un portal să trec în primăvară.
Nicăieri. Și ăsta-i invizibil, poate.
Parcă aș fi împotriva sorții. O bancă suferindă și o mamă aplecată,
lângă ea, o fetiță urlând și plângând cu cele mai mari lacrimi pe care le-am văzut,
plec.
Concepțiile mele sunt destul de virgine despre aceste persoane,
izbindu-mă-n fundul creierului că aș putea fi proiecția adultă a fetiței,
capul meu vuiește,
neuronii se ciocnesc precum sticlele sparte de căpcăuni și vikingi,
momentul meu de detașare va fi când voi exploda ori când voi uita,
una din două, poate amândouă, poate niciuna, poate toate trei, poate o altă variantă,
vreau să mă întind undeva cald,
poate un pântece,
mușchii îmi strigă după o acțiune voluntară de a apuca ceva,
sau poate pe cineva care ar fi cu mine pentru totdeauna...
poate ar trebui să-l înghit să se întâmple asta,
podurile se îngustează și se micșorează,
oamenii se înmulțesc și nu mai am loc să trec,
greutate pe corp îmi sunt toți acești necunoscuți,
încerc să strig urletul dispărării lor, să se evapore, ori să devină invizibili precum fantomele din povești,
să se șteargă toți din scena mea,
vreau singurătate dacă așa am liniște,
dar nu-mi aud vocea. Încremenesc de uimire pentru neputința mea...
Dacă ar exista un cititor de gânduri pe aici să mă ajute!...
A treia evoluție
Toți își vor puterile să înflorească la un nou nivel,
doar ne-am pierdut cozile acum mii de ani, doar ne-am pierdut solzii și aripile,
de ce n-am face-o și cu simțurile noastre,
să cunoaștem noi simțuri, puteri fără gust, miros, culoare,
puteri invizibile ca și aerul atmosferic,
croite după a lor valoare incomensurabilă, măsurate după așa-nchipuita lor greutate,
Eu? Ce tip de putere vreau? Măcar vreau să am putere?...
...
Vreau să-mi tai sforile atașate de spatele meu,
fiind una dintre marile sforțări universale,
cuțite însângerate,
păr scurt lăsat să crească-n mărăcini, plâns îndurerat, plâns de moarte,
curaj nebănuit și feminin, ce fuse îndrumat de mersul zis frumos al lucrurilor...
toate făceau culorile unui tablou agățat-n viața acestei planete,
iar puțină nepăsare îmi alungă viul spirit,
asemeni unei nevoi ciudate,
se respectă totul, lumea se împarte doar în jumătăți,
bine și rău, alb și negru, alb și roșu, roșu și negru,
idee susținută de majoritatea ce decide totul, pentru toți,
eu și tu, noi două împreună, împreună cu lumea-n fugă,
în neștire,
gândind despre al doilea drum, a doua salvare, a doua viață,
căutând-o peste tot, închipuind-o în orice,
crezând că există,
undeva,
într-o viziune din viitor ce va fi pictată de Pictorul Invizibil,
suficientă,
sperând într-un fatum,
când evenimentele își cer recunoașterea-n minți,
în istorie,
aia unică,
ce poate nu ar fi fost musai,
poate nu trebuie să ne uităm mereu în urmă,
poate istoria ar trebui ștearsă,
să nu mai știm cât de imaturi am fost în trecut,
poate...
chiar cu riscul de a o repeta,
ca să nu ne mai amintim că suntem defecți... atâtea atrocități...
să luăm aminte mereu că trebuie să ne amintim...
mda,
chiar și așa,
universului nu-i pasă,
pictează și se pictează într-un veșnic determinat.
Înapoi la involuție
De-aș fi avut întreaga lume la picioare,
nu mi-ar fi plăcut câtuși de puțin,
e foarte multă singurătate acolo sus,
și nu îmi plac conceptele astea învechite de conducători unici,
de regi și regine,
de președinți și șefi,
când îmi pot fi propriul șef,
când fiecare dintre noi putem fi proprii șefi,
iar în vârf vor fi fost doar administratori,
oameni puși acolo doar pentru că au învățat,
și pentru că vor să fie acolo pentru mine,
cu uneltele lor drepte,
călcând injustețea, subdezvoltarea și alte o mie de păcate,
alergând cu mine când voiam,
mergând cu mine,
dar mă trezesc,
știu că nu poate exista o asemenea poveste prea curând,
conștientă de natura perversă din fiecare dintre noi.
A patra evoluție
Lumea asta de-ar fi fost cea mai bună dintre lumi,
s-o poți stăpâni înseamnă să o lași liberă,
o asemenea lume,
cu indivizi numai de calitate,
stai,
încă n-am ajuns până acolo,
încă suntem în faza unu,
aia stăpânită de economie,
să revin, faza doi, chiar și trei,
este o lume, o entitate mai presus de primitivism,
a fi dincolo de legile bine scrise și bine aplicate,
a fi dincolo de învățare și gândire,
a fi ignoranți de acea fărâmă de înțelepciune din fiecare dintre noi,
nici nu se pomenește în aceea lume.
Mai presus de orice,
trebuie să.
Stabilește supunerea și e așa și așa,
stabilește ascultarea și deja e ceva mai bine,
stabilește înțelegerea și deja e perfect.
Posesori numai de noi înșine.
Nu-i așa?
Aplică o fărâmă de înțelegere pe suflet așa cum înțelegi medicamentul,
lasă-te în mâinile unei forțe fără nume, plină de viață,
fii în fața tuturor întrebărilor,
sau și mai bine, deschide enciclopedia Universului,
și tot vei descoperi că nici cartea aia enormă nu conține tot,
fiindcă restul se află în creierul tău,
al meu,
al lui și al ei,
al altora și al altora...
și multiplică de câteva miliarde de ori,
exact,
câte vieți au fost pe planeta asta micuță,
localizată în jos-stânga galaxiei.
Înapoi la involuție
Natura asta filozofică pe care o iubesc misterioșii atâta,
și atât de secretoși,
de parcă ei ar ști toate secretele,
și nu îmi spun nici mie considerându-mă prea mică,
ori prea nedemnă,
ori o irosire de timp,
ori un egoism de al lor.
Fir-ar să fie ele de bariere! Sparge-le tu cu cea mai mare minge de beton!
Știi, se zice că imaginația n-are limite,
dar eu știu mai bine,
orice are o limită,
doar că e așa de mare că n-o putem atinge...
Știi, se mai zice și o mie una de alte minuni,
legea care nu poate fi încălcată de nimeni și nimic,
nimeni nu poate prea aproape de adevărul suprem,
nu există ființă supremă,
informațiile sunt sau pot fi inventate,
pot fi luate de la început și de la sfârșit, răsturnate, răstălmăcite,
și tot nu vom descoperi nimic nou dacă totul rămâne înghețat,
poți modela informațiile după orice dorință, după orice pasiune,
le poți acoperi, le poți camufla, le poți diseca,
toate au la bază cuvintele.
A cincea evoluție
Vreau să mă afund într-un abis alb,
uit tot,
să fie nimic,
deplină liniște,
am auzit că este o cameră de liniște undeva prin NASA,
unde mă pot regăsi,
se evaporă toată greutatea intrusă din mine,
nu mă învăț minte că sunt neînsemnată.
Nu mai am încredere în mine, știu perfect,
nu mă pot învăța,
să nu mai am încredere în memoria mea,
să nu mai uit că sunt om, un organism organic,
și doar cele anorganice pot reține amintirile pe veci,
deși,
câteodată,
nici pe ele nu te poți baza.
Niciodată nu mă învăț minte,
Iarăși nu învăț despre dorințele mele absurde,
azi,
acum îmi doresc să uit tot,
să dau restart complet,
dar, peste o oră doresc să-mi reamintesc orice am uitat,
ceva ce pare ascuns în memorie,
și nu pot intra înăuntru s-o descopăr.
Paradoxal.
Ca să vezi și tu cum este omul.
Rațiunea vrea să se predea în fața contradicțiilor de acum,
mintea-mi se simte plină,
prinsă într-un hazard fără sfârșit,
pieptul pare atât de contrariat de rațiune și se-mpotrivește ideii conflictului,
întreg trupul resimte războiul.
Mi-e cald.
Nu mai vreau nimic.
Cum pot dezerta din propriul trup?
Înapoi la involuție
Ochii întredeschiși ai unui bătrân priveau
către cheia ce nu a fost făurită niciodată,
abia mai sperau,
a se mai întoarce vreodată
amintirea unei prețioase cutii a fericirii,
pierdută în favoarea timpului,
când natura spațială-și mărturisește sieși
o iubire ironică și trufașă,
nu cumva v-ați pus de acord să uităm să vă faceți de cap cu îmbătrânirea noastră?
Spune, Timpule și Spațiule!
Am uitat,
n-aveți grai,
nu mă înțelegeți dacă doar vă transmit gândurile mele,
lăsați-o fără răspuns,
e în trend retorica, să știți!
Propriile speranțe, prea naive chiar și pentru cei matusalemici
pentru a fi ascultate ori îndeplinite,
înflăcărare ce moare de dor,
un sentiment greu,
dealuri întunecate de atâția neuroni ce nu-și mai văd capul de treabă,
flori ce nu-și mai cunosc numele după atâtea mutații,
au devenit un corp total comun cu durerea.
Surprind câteva imagini organice,
flori înmiresmate frumos,
tolerez parfumul lor,
deși știu că s-au ofilit peste câteva ore,
tot nu poți compara prosmețimea cu trecutul,
nici gând să se întâmple acest lucru în afara minților umane!
refuz să cred într-o infirmă posibilitate
a se regăsi în cei care învață robotic,
când pixurile freamătă pe o mulțime de foi,
necunoscând durerea gândirii,
asemeni florilor frumos colorate de primăvară din sălile de clasă ale preșcolarilor,
să-ți insufle fericire când le vezi, nu altceva!
Vino încoace,
ai putea compara acest actual tablou
cu cel de adineauri zugrăvit fără îngăduință de culoare?
Imensa proporționalitate a dimensiunii lucrurilor
s-a dobândit prin echilibrul norocului și ghinionului,
de crezi în ele,
și de mai crezi în asta, ascultă,
înțelegerea e la mare preț,
odată dobândită, n-o scăpa!
E un instrument dat naibii.
Și am rămas la involuție
Am învățat,
certitudinea e un concept mort,
izbitura vântului de o ramură din apropiere mă întrerupe din șirul gândirii,
tresar,
mă trezesc din visare,
cred că a trecut mult timp de când sunt aici,
și simt că am stat doar o femtosecundă,
din motive incerte, încă ezit,
deși este verde,
deciziile mi se par atât de tăioase,
de ce trebuie să traversez,
m-aș putea întoarce,
să schimb viața,
să schimb drumul ăsta,
deși nu cred că mă lasă oamenii,
odată ce ai luat-o pe un drum, nu te mai poți întoarce,
nu ți se permite să rupi firul roșu trasat de ei,
e dificil, știu,
știu și ei,
temătorii de schimbări...
Chiar trebuie să decid acum?
De ce?
Nu mai pot rămâne decisă încă puțin timp?
Ce-i așa mare tragedie?
Nu mă grăbesc să mă maturizez, voi de ce vă grăbiți?
Nu vă dați seama că așa îmbătrâniți mai repede?!
Ritmul vostru este atât de rapid și atât de sonor,
și mă trageți după voi,
și nu știu să mă rup de această vrajă cotidiană,
să pot trăi zen,
știți,
ce fericiți sunt oamenii care nu se grăbesc!
Obsedaților,
vreau să iau o pereche de ghete albastre și să fug de lumea asta maniacă,
să pot alerga liberă,
să simt că pot cuceri și apa, și cerul,
să nu mă poată prinde nimeni,
să mă ascundă natura,
să mă lase să intru în Zonă,
și să pot începe a trăi.
Mă simt sufocată de tentaculele acestei lumi.
Salvarea pentru cei ca mine?
Încătușaților,
evadarea în mințile noastre!
De aceea, aveți grijă cu ce gânduri le umpleți și cum vă construiți propriile lumi.
2010