166. Alice în Țara Toamnei
să pătrunzi pe cărarea necunoscută,
împinsă,
curiozitatea de a-i afla capătul atât de îndepărtat,
pentru propria satisfacție,
simțind
toate impulsurile propriei aventuri,
rațiunea se împotrivește, teama paralizează,
simțurile se închid pe jumătate,
inima bate frenetic, știind dânsa de ce,
pompând ca o nebună sângele atât de înfierbântat,
prin țevile atât de reci,
așteptând de atâta vreme trezirea,
adrenalină adormită-trezită,
zburdând fericită,
prin întregul meu interior,
și mă înconjoară o perdea aburită,
respir în tandem
creația unei bariere de aer cald
contactată de atmosferă,
pătrunzând încet prin canalele mele epidermale,
războindu-se cu aerul rece al dimineții.
stelele și-au pierdut strălucirea demult,
în spatele acestui plumb ceresc,
dar cerul întreg își păstrează albastrul palid,
și cred că norii albi, proaspăt clorați, își vor arăta zâmbetele,
într-un târziu...
deși acum mă afund
într-un pământ de un albastru mai dens.
nu știu nimic.
știu doar că sunt la începutul unei cărări,
și are continuitate.
ezit.
aștept să câștige
ori inima, ori creierul meu.
zero se află înaintea unui ce să fac,
privind în sus,
eternă întrebătoare,
căutând peste tot:
înăuntrul planetei, înăuntrul meu, înăuntrul Universului
răspunsul.
sub forma tăcerii nimicului.
pe care nu știu să-l traduc.
***
îmi cobor privirea la picioarele mele încălțate-n balerini roșii.
observ.
o frunză stacojie tremură la piciorul meu drept.
mă aplec s-o ating. senzație necunoscută.
e prima dată când ating o frunză așa de subțire.
mă ridic.
privesc cu admirație nervurile ei. și forma ei.
încerc s-o strâng cu gând de cercetare. se sfărâmă atât de repede!
uscăciune colorată.
în tonuri de maro și portocaliu. dominate de roșu.
am strâns-o în palmă s-o am cât doresc, dar ea... atât de fragilă!
îmi deschid mâna. vântul mi-o fură.
întind să fug, fac un pas, parcă să-mi cer iertare...
rămân pe loc.
iar.
***
totul pare așa de încâlcit!
ezit.
pare că ghicesc codul spațiului ăsta.
cărare ademenitoare, codru nud, frunze însângerate, cer gri, fată cu încălțări și cu moț,
atât de straniu!
atât de sus!
mi-e frig...
deja mă simt răcită, încât m-aș face soră cu cadavrele de sub mine,
privirea mi-e martoră.
transformarea neștiută din om în entitate-fără-nume,
ah... frunzele scârțâie, parcă reproșând,
de voi mai sta mult aici, mă voi înrădăcina,
și știu cum va fi:
pământul mă va trage precum o gaură neagră,
atât de puternic va fi,
ca și cum i-aș aparține, încă dintr-o altă viață,
și mă va înveșmânta cu toate frunzele din jur...
ah... visez... e de la frig. da, de la frig.
2009