Thread: Poezia
View Single Post
Old 05 Dec 2019, 20:12   #545
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 635
A murit în casa din strada Visarion, cel care scrisese ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, în dimineața zilei de 19 noiembrie 1919, se împlinesc 100 de ani,Alexandru Vlahuţă (1858-1919),-Poet posteminescian,**Mânat de soartă pe-a vieţii valuri/Se duce omul fără-ncetare/Şi-mpins de vânturi, lovit de maluri/Aci se-afundă, aci apare/Pătruns de chinuri, sărmanul plânge/Şi mai nainte de-al său mormânt/El moare-n lampa care se stinge/El moare-n creanga ruptă de vânt/El moare-n steaua care apune/Şi tot ce cade şi tot ce tace/Moartea-i arată, de moarte-i spune/Pân’ se cufundă barca-i în pace**(Omul), În revista Dacia din 21 decembrie 1919, Al.Al.Busuioceanu scria:"”Multa suferință a războiului i-a biruit în anii din urmă încetul cu încetul trupul.Până în minutul din urmă bolnavul n-a voit să se dea învins și activitatea sa publicistică din anul acesta e mărturie.Își scria adeseori articolele inimoase și fremătoare de credință, răzemat între perne sau în lungile sale insomnii, fără să țină seamă oboselii.Cei ce i-am fost în apropiere știm cu cată seninătate și stoicism își presimțea, își aștepta sfârșitul, maestrul și prietenul nostru neprețuit.Nici un cuvânt despre suferința lui fizică, nici un cuvânt de descurajare.Ca un filozof antic își pregătea frumusețea morții.Liniștit și scrupulos și în privirea caldă cu care își învăluia întotdeauna prietenii nu simțeai decât îngrijorarea pentru durerea celor ce-l vor pierde.Poetul își pregătea frumoasă, cum îi fusese întreaga viață, această ultimă predare a celui ce-si făcuse datoria.Când zilele trecute se întorsese de la Cîmpina unde-și căutase o scurtă odihnă, cuvântul cu care și-a primit prietenii a fost acesta ”E bine să mori în casa ta.Și m-am întors!”.Iar două zile după aceea, când doctorii îi stau îngrijați la căpătâi, el își păstra aceeași resemnată voioșie.Dintre perne își primea prietenii cu glume ce nu putea lăsa nicio îndoială ”Morituri, te salutant!”.Așa s-a stins omul acesta în care trăia încă cea mai frumoasă operă a literaturii noastre și care și din viață își făcuse o adevărată operă de artă.Pentru noi, cei care i-am fost tovarăși de muncă, amintirea lui ne va rămâne un îndemn viu către cinste și frumusețe."/-cf.Horia Dumitrescu Al,Vlahuță și Dragoslovenii,ed.Palas,Focșani
(..)
**Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!**
***
-Scriitor, anul 1901, din"România pitorească"(**Mânăstirea Agapia e vârâtă în munţi, pitită într-un ungher de văi, aşa că n-o vezi decât când intri în ea.Dinspre miază- noapte o păzeşte de crivăţ o măgură înaltă, descoperită,«Muncelul cu flori»; la apus se râdică zid întunecat de codru şi în faţă iarăşi pădure de brazi, străbătută de cărări, ce te scot în luminişuri neaşteptate, «Poiana Mitropolitului», «Poiana Stariţei», iar mai sus, prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea privelişte de pe «Ciungi», de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Băltăţeşti, în stânga Cetatea şi Târgul Neamţului, în faţă largă, nemărginita vale a Moldovei.Stă soarele pe strunga de la «Cruce».Din cerdacul arhondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbuliţa verde ce acopere curtea pătrată, îngrădită din toate părţile de încăperile albe,curate,tăcute,ale mânăstirii.Din mijlocul curţii se înalţă strălucitoare «biserica cea mare», zugrăvită pe dinăuntru de maestrul nostru Grigorescu.E linişte,ca în vis.Deodată aud ca un semnal un sunet clar, puternic, muzical: mă uit jos,în uşa bisericii văd o măicuţă bătrână, scundă,în mâna-i stângă cumpăneşte toaca uşoară, la înălţimea umărului în dreapta ţine-un ciocănaş de lemn,a lovit o dată şi stă,pare că aşteaptă s-adoarmă răsunetul celei dintăi bătăi,apoi păşeşte încet pe lângă zidul bisericii,bătând în toacă,la început câteva lovituri tari,hotărâte,răzleţe,apoi treptat depărtarea dintre ele se micşorează,până ce nu mai auzi decât o ploaie de sunete mărunte,dulci,cadenţate,ca şoapta pripită a unei rugăciuni,şi parcă se duc,se topesc,şi iar vin aproape,iar se despart,tot mai rare,tot mai puternice, ecouri lungi auiesc prin coridoare,prin sălile boltite ale chiliilor,întreaga mânăstire răsună ca o vioară.Iar eu,în taina care mă împresoară,simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu şi-mi redeşteaptă,ca dintr-o lume depărtată,dulcea şi sfânta evlavie a copilăriei.(..)Multe din locurile frumoase,pe care le-am văzut,îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării şi parcă mă dojenesc,unele că n-am spus destule,altele că n-am spus nimic de ele.Multe vor fi iarăşi, pe care nu le-am văzut încă.**)
***
- anul 1910 din volumul"Pictorul Nicolae I.Grigorescu"**Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor.Tăcut,pururea gânditor,neliniștit, având nu numai pasiunea de a observa,dar și darul de a vedea,omul acesta era cu neputință să se mulțumească numai cu ce spun formele la suprafață.Toată adâncimea acestui suflet meditativ își cerea în afară proporția de adâncime, în bătaia privirii,pe care o arunca asupra lucrurilor.El nu era un trecător grăbit în lumea aceasta,pe care a căutat s-o vadă, fără să fie văzut.Un lucrător grăbit, da.Grăbit să scuture cât mai multă viață și cât mai mult înțeles din spăimântătoarea fugă a clipelor lui.Să vadă repede,și repede să spuie ce-a văzut.Toată viața lui era în ochi.Acolo ardea flacăra sufletului lui. În ochi și în mâini, care nu erau decât o continuare a ochilor.O imperioasă nevoie de a-și exprima prin linii impresiile lui.El cugeta în linii.Acasă, pe drum,în primblările lui prin țară,ca și în călătoriile lui în străinătate,își însemna ce vedea,repede,cu iuțeala mișcărilor instinctive.Chiar și când era bolnav și nevoit să stea în pat,simțea în mână neastâmpărul,trebuința de a crea.Zăbovea o muscă la o picătură de sirop de pe mesița lui de marmură,în două minute de poză, musca era pe hârtie,aidoma gata să zboare.La Paris,fiind odată bolnav și neputându-se mișca din otel vreo două săptămâni,toată vremea nu făcea decât să deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinși le vedeau în florile tapetului de pe păreți.Îngrijitoarea,femeie deșteaptă, îi punea la căpătâi,regulat,în fiecare dimineață, foi de hârtie albă, în locul celor "mâzgălite". Și pictorul,în bunătatea lui,se făcea că nu bagă de seamă.Câte carnete cu desenuri prețioase n-a pierdut în viața lui! O zi,două,îi părea rău,pe urmă zicea:"Nu-i nimic:un lucru pe care l-ai făcut odată,nu-i pierdut; chiar dacă l-ai șters,nu-i pierdut,a rămas ceva în mâna ta.Și asta-i de ajuns." Vorbeai,el mai mult cu ochii te asculta.Îi simțeai privirea cum îți umblă pe față, pe mâini, ca ceva viu, neliniștit,care caută.La masă,într-o bucățică de pâine,într-o pată de cafea pe marginea ceștii,ne arăta profiluri,capete de expresie,pe cari le învia cu privirea lui.Lumea el o vedea în tablouri.Picta cu ochii, cu gândul, când nu picta cu mâna.Toate clipele de veghere le trăia în arta lui.De aci ușurința,libertatea,verva extraordinară a facturii lui.În arderea aceasta neîntreruptă a focului sacru e taina puterii unui artist.El n-a lăsat o clipă să se treacă focul pe care i l-a încredințat Dumnezeu.Și de aceea,tot ce-a vrut a făcut.Toate tainele i s-au deschis.Priviți peisajele lui.Nu mai e pictură.E o fereastră deschisă larg în lumina de-afară. Copacii își tremură frunza-n aer,norii se mișcă încet,ca niște corăbii fără vânt, pe marea lor albastră,de un albastru de vis, iarba,încropită de soare,aburește,parcă te cheamă la odihnă; te duci cu gândul acolo, trăiești acolo.Tot înțelesul artei stă în vraja aceasta.Se uită unii de aproape,să-i vadă "meșteșugul".Un muzicant care ar vrea să controleze pe ce note cântă privighetoarea!Dar Grigorescu n-are nici un meșteșug.Natura însăși creează prin el.Natura a vrut să vadă cum sunt lucrurile ei în pictură: avea nevoie de un suflet curat și sincer, care să i le arate în adevărata lor lumină , și-a însărcinat cu aceasta pe Grigorescu.L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de artă ce-l tot întreba de tehnică, de procedeuri, de secrete:"Nici un secret, dragă domnule.Privesc lucrul cu ochii mei, și caut să-l fac așa cum îl văd." Multe lucruri bune dau cărțile;sinceritate însă nu pot să-ți dea, și aceasta-i mai scumpă decât toate învățăturile.Ce anatomie a învățat Grigorescu?Și,cu toate astea,uitațivă la boii lui.Sunt "modelați pe dinlăuntru":își au sub piele mușchii și oasele la locul lor,făcute bine,bine legate,fiecare mișcare o vezi și pe dedesubt, își dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea și discordarea nervilor, cu întinderea și slăbirea legăturilor corespunzătoare.
(..)
Lecții,în înțelesul obișnuit al cuvântului,n-a dat.Dar viața lui simplă,bunătatea,cinstea,singurătatea de sfânt în care a trăit, renunțarea la orice foloase personale,și mândrul dispreț pentru toate deșărtăciunile omenești,iubirea de țară,munca neadormită și adânca pasiune pentru bine,adevăr și frumos nu sunt oare și acestea,acestea mai ales,cea mai înaltă învățătură pe care poate să ne-o dea un om,și,din acest punct de vedere,nu rămâne Grigorescu un mare profesor al vremii lui ș-al celei viitoare?Despre lucrurile lui niciodată nu vorbește.Despre viața lui,foarte rar.Povestește fermecător,în vorbe puține,aproape fără gesturi,cu nu știu ce pasiune stăpânită,care-ți dă impresia unei mari puteri ascunse.O mare dreptate,care vorbește-ncet.E în vocea sa tăcută, blândă,de o nobilă discreție,un mare fond de simpatie ș-o adâncă nevoie de iubire.Pe oamenii buni,pe oamenii de treabă singur îi caută,se duce să-i cunoască,îi place să stea cu ei de vorbă.Și ce mângâiere duioasă are-n vorbă,ce expresiv e în privire,în toate mișcările lui!Când se scutură de-o impresie urâtă și rostește cuvântul "groaznic!",simți în tine fiorul repulsiunii lui.Iar când îți vorbește de-un lucru gingaș, glasul i se topește ca-n farmecul unei dulci mângâieri,și mâna lui dreaptă își unește frumos degetul cel mare cu cel de la mijloc într-o mișcare așa de corespunzătoare sentimentului, că parcă în adevăr îți arată lucrul de care-ți vorbește.Mâna lui sfântă! Mâna aceea nervoasă,mică,delicată,care parcă binecuvânta lucrurile pe care le atingea.Ce minune a făcut mâna aceea!**)

https://www.unitischimbam.ro/alexand...BeXWZqy9cA_YFw
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif