160. Putrezirea rădăcinilor
Nervurile lor se smucesc puternic, se răsfrâng către pământ,
nu fără luptă, nu cu resemnare, puțin câte puțin,
pierd din esență,
crengile prinzând
acele lungi semnături,
împreună.
Viață, umanitate, bunătate… dispar ca și existență,
schițând depravarea.
Crengi singuratice bătute de vânturi nemiloase,
se împreunează arătând un om rugând,
ridat,
împovărat,
implorând
salvarea.
Neavând vreme pentru vindecarea lentă, ne grăbim descompunerea,
și avem grijă fiindcă genetica nu-i cu noi,
iar Timpul nu arată compasiune celor fără de putere,
în timpul vieții lor,
ci după vremea lor…
Cuvintele au viață,
duritate și nesimțire-n combinație,
și pot trece polisemantic.
Încolțind fragilitatea trupului omenirii, vânturile-și fac de cap,
uscând,
frângând,
și rupând.
Fără milă, hărțuiesc cu puterea lor nebună
crăpând
propriile noastre suflete,
aducând cu câțiva pași mai în viitor,
procesul depravării ăsteia…
Slăbirea structurii atât de amorțite n-ar fi de n-ar fi,
dacă am înțelege toți,
nu câțiva pentru mulți,
ori mulți pentru câțiva,
goliciunile sunt de necrezut, fragilitățile sunt dureroase,
și cădem pradă ușor vremurilor întunecate.
Plouă cu multă negativitate. Deși furtuna începuse de la începutul nașterii omenirii.
Și ne tot rugăm către sus, către unicul nostru posibil salvator ce nu-l cunoaștem,
nici nu știm sigur de există…
și ne udăm așteptând…
de atâtea ori…
Iar Terra dansează de atâta vreme cu Soare,
încât și dânsul se tot întreabă și se tot miră…
de nemărginita noastră inactivitate
ce naște doar dezolarea,
doar disperarea,
doar pierderea,
doar smucirea,
doar moartea.
Mă întorc cu spatele, privesc infinitul spațiu,
mă duc către Viață,
și știu că mi se alătură câțiva,
răspândiți pe întreaga suprafață,
necunoscându-ne între noi, deși știm unii de alții,
pentru a ne putea salva din ghearele putrezirii…
2009