159. Cea care dansează cu ploaia
Iubiri și atingeri calde,
Flori mici și plăpânde,
Complexități ce nu pot fi percepute cu ochiul liber,
Filozofia ei e un mister,
Greutatea cuvintelor ei zboară secretoasă,
Numai impresia trăirii mai rămâne,
Și o vezi pe frunza inimii tale,
Și vrei să-i străbați liniile ei melancolice,
De-o sorbești ca pe o natură moartă,
Ce descriu fragilitatea ei,
Și se face ușoară-n mintea ta...
Pădurea freamătă,
Cheamă,
Vocea ei răsună-n ecoul nopții negre,
Paloarea ierbii de după-amiază rămâne mărturie căldurii,
Că a existat o dorință fierbinte undeva-n lume,
Vie,
Să fie îndeplinită...
Se caută pe ea însăși, își caută propria nuanță de verde,
A cărei prospețime a fost ascunsă în întuneric,
Și fac lumină scriind...
Vreau să scriu,
Despre cea ce dansa cu ploaia,
Gândurile mă sfidează,
Memoriile mă părăsesc,
Vreau să scriu,
Ele nevrând să-mi se arate să le descriu pe foaia albă,
Noaptea trece,
Lupt cu cuvintele, le smulg din lumini și umbre,
Până strâng munți de fraze,
Vârfurile lor să se înalțe până la stele
Și să urc pe propria scară de emoții!...
Se face dimineață,
Un pui de rază apare pe foaia mea,
Și-mi amintesc de frunza pe care mi-am scris visurile.
În mijlocul ploii petalelor de trandafir,
Se strecurau prea multe sfere de apă,
Și îmi șopteai cuvinte sărace tehnic,
În timp ce-mi promiteai eternitatea...tu, muritorule!
Natura se încărca continuu cu ploi și-mi zâmbea,
În interiorul ei erau câteva sfere minuscule iluzorii, dar eu le vedeam,
Aceia eram noi ce ne jucam de-a dragostea...
Sărăcia spirituală, privirile ei seducătoare, ploaia, copacii, toți dispăreau-n vârtej,
În timp ce eram posedată de fericire,
Într-o completă desăvârșire,
Într-un pendulum continuu,
Schimbându-ne sufletele
Și râzând.
2009