-1881,George Enescu,al optulea copil al Eneştilor,în actul de naștere,făcut pe 9 august,scrie Gheorghe “s-a născut alaltăeri”,Liveni-Vârnav,anume pe 7 august-stil vechi,începe să cânte la vioară la vârsta de 4 ani,primele sale încercări de compoziţie la 5-6 ani,la 9 ani vorbea deja engleza,franceza și germana,la 11 ani termina Conservaiorul din Viena cu nota excelent" si "Gesellschaftsmedaille"/**Eram,dacă-mi amintesc bine,un copil silitor şi chiar destul de conştiincios.La patru ani ştiam să citesc,să scriu,să adun şi să scad.Nu era meritul meu,căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile,mai cu seamă de cele brutale;le găseam nefolositoare,având simţământul că pierd timpul;fugeam de zgomot şi de vulgaritate,iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii.Ciudat copil,nu?La 6 ani făceam portrete și peisagii.Opoziția culorilor îmi dădea senzații tot atât de înfiorătoare ca și sunetele.Dacă aș îndrăzni să mă plâng aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat,ci un copil adorat până la exces,până la sufocare.Când mă gândesc la copilărie,simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut.Eram ferit de cele mai mici pericole,la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine.În această căldură de seră,sufocantă și tensionată,m-am maturizat prea repede.Și,dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil,un fel de jupuit de viu,explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.**(Bernard Gavoty -"Amintirile lui George Enescu")-
***
Tragedia sofocliana, Oedipul enescian : "Visez la o muzica asemanatoare cu tarmurile insulelor din marile grecesti.Tarmuri abrupte sau armonioase, neted desenate, goale, aride, farä un copac;siluete puternice,ce se profileaza pe mare,pe cerul albastru.As vrea s?* ma inspir de la natura aceea, sa scriu o muzica esentiala, o muzica de contururi simple si marete",În 1936,pe 13 martie, a avut loc pe scena Operei Mari din Paris, Academia Nationala de muzica, premiera operei Oedip, prima lucrare muzicala pentru scena a unui roman, pe un libret de Edmond Fleg, la pupitru Philippe Gaubert, compozitor si dirijor de mare notorietate, un succes răsunător la public si critici ("Veritabila capodopera clasica, in intelesul cel mai nobil al termenului, adica loc geometric unde pasiunea si ratiunea, inima, inteligenta, abstratul si concretul, se intalnesc pe planul asa de rar atins unde toate lucrurile ne apar ca aspecte diferite ale unui singur acelas fenomen", scrie Henri Prunières,in "Le Temps", 2 Mai 1936)
***
"Mărturii despre Enescu"-lucrarea invățătorului Iscu-Lăcătușu Vasile-;bucătăreasa de la Tescani-Maria Surugiu:**Noi,cei de la conac,îi spuneam Maestru,iar oamenii din sat: „Domnul Maestru’’.Era un om de o modestie rară.Dimineaţa,când ieşea la o mică plimbare prin grădină,el dădea primul bineţe.Era blând şi nu ridica niciodată glasul,orice s-ar fi întâmplat.O dată am vrut să-i sărut mâna şi el s-a înroşit,îndepărtându-mă cu blândeţe:"Nu se cade,Mărioară,mi-a zis.Eu sunt muzicant nu preot.’’.Îi plăcea mai mult să asculte,iar dacă încercai să-l lauzi,se ruşina.Într-o zi,mi-aduc aminte c-a venit la conac un grup de studenţi de la Conservator.Maestrul a ieşit în pridvor şi,privindu-i cu o milă nespusă,i-a dojenit:„De ce aţi bătut atâta drum de la Bucureşti?Aţi venit să vedeţi un lăutar?”Maestrul Enescu iubea oamenii,dar îi plăcea să trăiască retras.Ziua stătea în camera lui.Închidea uşile capitonate şi cânta la orgă.Odată m-a chemat la el şi-a început să-mi cânte. Eu n-am rezistat prea mult şi am vrut să plec.„De ce pleci,Mărioară,nu-ţi place?’’„Îmi place,i-am răspuns,dar nu înţeleg nimic.Maestrul a zâmbit,mi-a dat dreptate şi apoi a reînceput să cânte,explicându-mi."Acum frunzele cad.Auzi cumsună izvorul?’’ (..)Domniţa Cantacuzino îl sorbea din ochi.Îl iubea nespus şi se uita la el ca la o icoană. Altcumva era foarte mândră.În fiecare zi slujnica trebuia să-i spele şi să-i calce cămaşa de noapte,iar în baia ei nu avea voie să intre nimeni,nici măcar Maestrul,care folosea fără să se supere baia comună.Şi el o iubea,chit că mai fusese căsătorită şi mai avea doi copii.Domniţa era frumoasă,iar când primea musafiri,strălucea.Îşi punea o mantie lungă şi se machia bogat,având grijă să-şi acopere cicatricea de arsură pe care o căpătase într-un accident.În casă, Maestrul era tratat ca un zeu.Doar Tescăniţa,(mama Domniţei) nu-l prea înghiţea.Ea nu fusese niciodată de acord cu fiica ei să-şi lege viaţa de un muzicant. Era zgârcită şi capricioasă,iar când avea ocazia,îl mai înţepa cu o vorbă,încât Maestrul a zis la un moment dat,cu puţin năduf:„Aşa mi-e destinul!Dimineaţa sunt Gheorghe de la Fălticeni,seara,când mă aşez la pian,sunt marele Enescu’’.O altă minune e că Maria Cantacuzino îşi luase numele de Enescu.Adevărul este altul.Domniţa nu voia să se căsătorească oficial,convinsă fiind că asupra ei şi a familiei sale pluteşte un blestem al iubirii
rimul soţ (Cantacuzino) murise într-un accident de maşină.Bâzu,fiul cel mare,murise şi el,prăbuşindu-se cu avionul pe care îl pilota,Nely (sora Domniţei) îşi pierduse minţile în urma iubirii neîmpărtăşite.Chiar bătrânul Tescanu traversase în tinereţe o mare decepţie amoroasă.(.)Cea care ţinea treburile casei şi socoteala moşiei era Tescăniţa,o femeie energică şi dintr-o bucată.Când maestrul lucra toţi ai casei păşeau în vârful picioarelor,de parcă ar fi săvârşit o liturghie.Până şi zvăpăiata de Alice (fiica Domniţei) îşi invita prietenii de colegiu departe de conac,la câte o petrecere câmpenească.Alături,în camera de oaspeţi,în aceeaşi linişte de sanctuar,minunatul om Mihail Jora descifra partituri muzicale împreună cu soţia sa care,deşi era complet surdă, era o pianistă redutabilă.La prânz salonul se anima.Mulţumit de munca lui de până atunci,Enescu devenea brusc volubil,schimba câteva vorbe cu personalul conacului şi le oferea mici sume de bani.Deşi părăsea rar casa,Enescu era primit cum se cuvine de către ţărani.Nu înţelegeau ei prea bine de ce i se spune Maestru,dar ştiau că toată lumea avea de câştigat din prezenţa lui.Unii lucrau la conac.Domniţa adusese cu ajutorul Reginei Maria instalaţii din Anglia şi deschisese pentru femeile din sat o făbricuţă de ţesut covoare,aveau uzină electrică,aveau drum asfaltat.Într-o zi de pomenire a morţilor, Maestrul i-a adunat pe toţi slujitorii casei, dând creştineşte,fiecăruia câte un bănuţ şi un strugure de sufletul părinţilor lui.Bogăţia nu-l schimbase.În străfunduri îşi cunoştea prea bine şi datoria şi obârşia sa ţărănească.**
http://www.memoria.ro/marturii/domen...zV344law-X-sIA
https://www.youtube.com/watch?v=qdGh5UqbbuA