=-S-au împlinit 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu,se stinge în casa de sănătate a Doctorului Şuţu din Bucureşti,**Incercarea,drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.Acest Eminescu a suferit de multe,a suferit şi de foame.Da,dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban Vodă,după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme,şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.Să doarmă în pace necăjitul suflet!Ferventul budist este acuma fericit:el s-a întors în Nirvana-aşa de frumos cântată,atât de mult dorită-pentru dânsul prea târziu,prea de vreme pentru noi.**,1889, Iunie 18,I.L.Caragiale-"ÎN NIRVANA"-
***
**Sunt peste douăzeci de ani de atunci.Locuiam într-o casă, unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie.Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă,şi aceste pasări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor.Văzându-mă că citeamîntr’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:«Iţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii;ne-a făcut câteva cuplete minunate.Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti».Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat,care slujea în curte şi la grajd,culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.In ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan,biblioteca băiatului-plin cu cărţi nemţeşti.Eram foarte curios să-1 cunosc.Nu ştiu pentru ce,îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.Tânărul sosi.
***
Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari,la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborit dintr-o veche icoană,un copil predestinat durerii,pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.«Mă recomand, Mihail Eminescu».Aşa l-am cunoscut eu.Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea acea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani!Ce entuziasm ! Ce veselie !Hotărît, închipuirea nu mă înşelase.Era un copil minunat.Intr-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.«Dacă-ţi place aşa de mult poezia,trebue să şi scrii,i-am zis.Am aflat eu că dumneata ai şi scris.- Da,am scris.-Atunci, şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie,fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.» Eminescu s-a executat numai decât. Era o bucată dedicată unei actriţe,de care el era foarte înamorat.D’abia mai ţiu minte.Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată,cam aşa ceva.Poezia aceasta„La o artistă" îmi pare că s-a şi publicat prin "68 sau "69 în Familia din Pesta.
***
Aşa l-am cunoscut atuncea,aşa a rămas până în cele din urmă bune:vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru;mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate;aci de o abstinenţă de pustnic,aci apoi lacom de plăcerile vieţii;fugind de oameni şi căutându-i;nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă.-Ciudată amesticătură!-fericită pentru artist,nenorocită pentru om!Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova.Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s-a întors fără dânsul.Părintele lui,de fel din Botoşani, -a regăsit pe excentricul fugar şi mai cu binele,mai cu dea sila,l-a luat acasă şi d-acolo l-a trimis la Viena.
***
Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu.Era un bătrân foarte drăguţ şi original.Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ciasornic şi să-i dee «din viaţă» o sută de galbeni,partea lui de moştenire din averea părintească.L-am întrebat atunci pe Eminescu,dacă muma lui trăeşte.Mama murise,dar după aerul posomorât cu care mi-a răspuns,am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală,nu numai dureroase,dar şi neplăcute.Am aflat apoi că o soră a lui,care-l iubea foarte,trăi?* retrasă într-o mănăstire:biata fata era paralizată din copilărie.Şi au fost oameni,nu de rând,oameni de seamă,cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.Era,în adevăr, un om dezordonat,dar nici de cum viţios.Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuc?*,era o tortură nepomenită.Am fost de multeori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune,succesul îi scăpa foarte adesea.Atunci era o sbuciumare teribilă,o încordare a simţirii,un acces de gelozie,cari lăsau să se întrevază destul de clar felul,cum acest om superior trebui să sfîrşească.Când ostenea bine de acel cutremur,se închidea în odaia lui,dormea dus şi peste două trei zile se arăta iar liniştit ca „Luceafărul lui-nemuritor şi rece“.Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul,şi să-mi cânte Nirvana,ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni.
***
**O aşa încordare,un aşa acces a avut în ultimele momente bune:acela a fost semnalul sfîrşitului.După cutremur,el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai "nainte Luceafărul.A pornit înainte,tot înainte,până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale.Copil al unei rase nobile şi bătrâne,în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei,geniul cu nebunia.Lupta a fost groaznică.Incercarea,drumul către Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită.In capul cel mai bolnav,cea mai luminoasă inteligenţă,cel mai mâhnit suflet,în trupul cel mai trudit!Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii,admiratorii şi invidioşii,sub «teiul sfant»,n-am plâns
de moartea lui;am plâns de truda vieţii,de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări,de la oameni,de la ea însăşi.Acest Eminescu a suferit de multe,a suferit şi de foame.Da,dar nu s-a încovoiat niciodată:era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.**-IL.Caragiale,18 iunie 1889
http://www.cunoastelumea.ro/asa-arat...cbSHM6ydpTeT8k